În cort


Odată, mai demult, am hotărât să dormim în cort, sub prunul bătrân din curtea ei. Ea era prietena mea cea mai bună, mie îmi era silă de melci. Era plin de melci la mine în grădină și, cu toate că melodia pe care le-o cântam ca să-și scoată coarnele era duioasa și semăna al naibii de tare cu „trei iezi cucuieți”, creaturile acelea inofensive care-și cărau casa în spinare îmi dădeau o senzație de silă. Nu aveam voie să pronunț cuvantul, suna urât din gura unui copil de zece ani. Dar îl gândeam.

Sila era palpabila, când vedeam vreun melc prin grădină simțeam cum îmi cresc dare pe spinare. De câteva însă, am reușit să trec peste sila aceea groaznică organizând concursuri de melci. Cel mai greu era să-i adun. Erau multi, îi găseam la tot pasul, dar, îmi era silă să-i ating. Îi apucam cu două degete, cu ochii închiși, și-i aruncam în plasă. Uneori cochiliile lor se ciocneau și atunci, în mod ciudat, îmi făceam griji pentru ei. Să nu le fi distrus casa, îmi ziceam. Când terminam de adunat melci, luam un băț și trăgem o linie pe pământ, îi așezam pe toți în spatele liniei, și apoi dădeam startul. Melcii porneau întotdeauna strâmb. Nu cred să fi fost vreodată unul care să fi terminat cursa. Dar îmi plăcea să-i ameninț că vor sfârși în tocanita. N-am reușit niciodată să mă țin de cuvânt.

Ideea cu cortul ne-a venit din plictiseală. Nu erau prea multe lucruri de făcut pe atunci. Era vară, era cald, era vacanță, m-au lăsat ai mei să mă duc. Mama avea încredere în mine, eram cuminte, aveam note mari, eram premianta și mergeam la olimpiade. În plus, nu dormisem niciodată în cort. Sub pruni mai stătusem dar nu mult că-mi era frică de urechelnite. Auzisem cândva o poveste în care urechelnitele îți cădeau în păr și-ți invadau urechile. De fiecare dată când se întâmpla să mă așez sub prunul bătrân din grădină, mă treceau fiori prin urechi. Aveam senzația certă, aproape palpabila, că un stol întreg de urechelnite săpau coridoare infinite în urechile mele.

În cort, era altceva. Nu aveau decât să sape culoare infinite pe pânza rezistenta a cortului. La noi în cort va fi cald și bine și noi vom fi atât de fericite încât vom ignora totul. În realitate a fost al naibii de frig, din prun căzusera o groază de urechelnite și, de jur împrejurul cortului, până dimineață crescuse un cartier întreg de melci. Dar asta nu conta pe vremea aceea.

Abia după vreo douăzeci de ani am aflat că există locuri unde melcii chiar se mănâncă. Și mult timp după, am realizat cât de grea le este casa din spinare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.