Izolare

Ies din metrou, ușile se închid cu zgomot, e lume multă dincolo de ușile care se închid cu zgomot, zgomotul acesta de care vă scriu acum se petreca cu mult înainte de nebunia aceea generală despre care poate ați auzit. S-a vorbit pe toate posturile de radio, a apărut și la televiziunile private, până și internetul a vuit timp de trei ore și patruzeci de minute, se razvrătiseră atunci mulți împotriva obiectelor promoționale fără rost, apăruse și un hashtag dedicat, apoi apăruseră ideile, imaginația începuse să-mi dea aripi, era perfect, poezia plutea în aer, uite, de exemplu, prima dată imi trecuse prin cap o umbrelă, nu, nu umbrela propriu zisă ci mai degrabă imaginea ei, o umbrelă mare, încăpătoare,  un obiect util, cu două fețe asortate la picăturile de ploaie,  deschidere manuală și închidere automată, cu coaste și rame din fibră de sticlă complete cu sistem de protecție împotriva vântului.

Îmi plăcea senzația de schimbare, am închis ochii și am strâns pleoapele tare și atunci s-a produs minunea. Umbrela avea brodat, poate doar serigrafiat, sau poate sublimat, logo-ul meu, trei puncte cu spații egale între ele, totul pe un fundal de-un verde precis. „Precis am început să-mi imaginez peste poate” mi-am spus și am atins umbrela, era o umbrelă în carne și oase și afară venise deodată toamna , o toamnă cu ploi dese și picuri mari și atunci mi-am turnat un ceai.

Era fix un litru de ceai, îi simțeam aroma fină prin ciocul cănii cu filtru și cu mâner de lemn   și mă miram că nu dădea nici un strop pe lângă, „acum nu mai am nevoie de umbrelă” îmi spuneam, sorbeam și apoi treceam la altă idee, avem atâtea idei încât îmi venea să fac o campanie promoțională cu idei, vedeam ideile în fața ochilor și era o senzație frumoasă, le atingeam cu gândul și le desenăm un slogan, „imaginile vorbesc mai mult decât cuvintele” îmi spuneam și încetam să vorbesc de una singură.

Apoi suna deodată ceasul, așa, ca să mă trezească, sau poate pentru că uitasem să-l opresc, uneori uit în ce an suntem sau ce oră bate, și ceasul continua să sune de pe noptiera de la capătul patului, patul îngust, cât să încapă într-o camera cu fața la mare,  și timpul trecea, timpul oricum trece, vrem, nu vrem, avem nevoie de instrumente de măsură a timpului.

Cam așa a fost cu nebunia aceea generală de care poate ați auzit dar, în momentul în care începe această poveste, nebunia e puțin înainte de a se produce, eu ies din metrou, ușile se închid cu zgomot, e lume multă dincolo de ușile care se închid cu zgomot, oameni de tot felul se împrăștie încă în toate direcțiile, fiecare cu treaba lui, fiecare cu viața lui, lumea mea îmi pare o tablă de șah, îmi vine o idee, un flash cu o tablă de șah, parcă va fi fost, asta îmi sună cunoscut, „uite”, îmi zic, „o tablă de șah ar fi un obiect minunat, ne-am antrena în jocul de-a lumea, am profita de ramele de metrouri, de parcuri, de terasele din fața magazinelor, am învăța să mutăm la locul lor toți nebunii, noi pionii am conducea lumea în ture, între două stații, între două gări sau chiar la prima stație am sacrifica regina” îmi zic și mă împiedic de alți nebuni.

Nu cad, noroc că Pământul e rotund, văd un glob în fața ochilor, mă sprijin de emisfera nordică, între două degete apare Parisul, încă plouă, încă nu a început nebunia cu obiectele promoționale care nu servesc la nimic, globul ăsta de care mă sprijin este o adevărată binecuvântare, pot să zbor de la Paris la Roma fără să emit nociv, închid doar ochii și-mi imaginez, planul meu ar fi să scap.

Revin în Colentina, văd o mână întinsă, o voce bătrână îmi cere ceva mărunți, o altă mâna întinsă îmi vinde buchete de flori la 5 lei bucata, o a treia mână întinsă îmi bagă sub nas o foaie de hârtie colorată în roșu și o jucărie mică, „luați, citiți, deschidem un nou magazin”, ridic privirea, mă uit la fața omului, e tânăr, e brunet, cred că e student, îmi spune că jucăria e material promoțional, mă uit din nou la el, „am eu față de copil?” îl întreb din ochi, el nu răspunde, nu înțelege, termină de zâmbit, trece la următorul, „luați, citiți, se deschide un nou magazin, jucăria e material promoțional, e gratis”, există atât de multe lucruri gratis pe Pământ, odată am primit o floare de plastic care nu servea la nimic, nu mirosea, nu creștea, nu semăna a floare, altădată am primit o formă de ceramică pictată în albastru pe care am numit-o scrumieră și am aruncat-o la gunoi din greșeală, acum am primit păpușa asta care nu servește la nimic mă uit la ea, e mică și pare un fel de păpușă deghizată în  mătură, „la ce-mi trebuie mie o păpușă deghizată în mătură?” mă întreb și încep să mă enervez, nici măcar numele magazinului care se deschide în curând nu-l indică, cum să reții numele unui produs când numele nu apare nicăieri, ca să-ți între bine în cap un nume, e nevoie să-l vezi scris de șapte ori, privesc păpușa- mătură o dată, de două ori, de șapte ori o privesc, numele nu e nicăieri, un magazin fără nume se va deschide degeaba în curând, decid să caut tânărul, îl caut din priviri, de jur împrejur, dar tânărul nu e, parcă l-a înghițit mulțimea, mă încăpățânez și înaintez în pofida acelei mulțimi și-mi țin respirația, sunt atâtea lucruri inutile de jur- împrejur, pahare de plastic zac aruncate, amestecate cu afișe promoționale la nu știu ce, până mă apucă disperarea și decid să mă trezesc, este ora șase fără un sfert și cântă cocoșii.