Apoi a venit pandemia. Inițial nu i -am dat importanță, în definitiv supraviețuisem fără mari eforturi și vacii nebune și gripei aviare și chiar și atacurilor teroriste din ultimii ani.
Dacă e să mă gândesc bine, cel mai tare și mai tare mi-a fost frică de bărbosul care venise să-mi instaleze fibra. Era slab, era înalt, semăna cu un terorist, era fix în perioada în care teroriștii, înalți, slabi și cu mustață, atacau frecvent locuri animate din centrul orașului.
Nu îmi dorisem niciodată să – mi instalez fibra, dar, când renunțasem la numărul de telefon fix, se produsese o gravă și impardonabila eroare : din lipsa unei proceduri adecvate, odată cu linia de telefon fix, îmi fusese tăiat și net -ul și TV-ul.
“Înțelegeți și dumneavoastră situația, doar știți foarte bine despre ce vorbim”, îmi spusese pe un ton aproape tăios “colegul” de la capătul firului. Call-center, nivel 1. Știam ce vrea să spună și chiar fusesem mirat că știe atâtea lucruri despre “farfuria cu spaghete”. Oricine lucrează în IT știe despre acea “farfurie cu spaghete”. Metaforic vorbim, cam așa arată un IT.
Dar, mare parte din vocile de la capătul firului în cazul suportului de nivel 1 sau 2, nu prea aveau cum să știe ce e aia o farfurie cu spaghete. Nu aveau cum să știe pentru că erau “out-sursati”. Adică, locuiau departe de farfurie. Singura lor legătură cu “farfuria cu spaghete” erau procedurile pe care le învățau, de cele mai multe ori, pe de rost. Cunoșteam foarte bine cum stătea treaba cu call-center-urile.
Mi se întâmplase de foarte multe ori să-mi încep conversația cu ei, cei de la call center, spunându-le “am scos deja modem-ul din priză și am ținut apăsat timp de treizeci de secunde butonul negru din spate”. Dar, chit că le spuneam asta de fiecare dată, pe un ton răstit, procedura trebuia respectată, punct.
Pentru că omul de la capătul firului nu putea nicicum trece peste primele două etape din procedură, de fiecare dată mă făceam doar că scot modem-ul din priză, timp de două minute, după care simulam mirarea “pare că nu era asta” și apoi minteam din nou, timp de treizeci de secunde, la capătul cărora, în profida “butonului negru ținut apăsat”, nu se întâmpla nimic.
De data asta însă, vocea de la capătul firului nu era “out-sursata”. Era o voce care, în pofida accentul din sud, știa despre ce vorbește. Și, tocmai pentru că știa, încerca să mă convingă și pe mine că farfuria cu spaghete era la originea tuturor neplăcerilor. Din cauza farfuriei îmi tăiasera net-ul, punct. Știam doar, ce era să fac. Când îl întrebasem ce era de făcut, ridicase din umeri. De fapt, doar eu îmi imaginasem că ridicase din umeri. În realitate, el urmărea doar procedura: ca să îmi pot reconstitui net-ul și TV-ul, trebuia să fac cerere. Dar, în cele mai multe ori, rezolvarea acestor tip de cereri, dura mult mai mult decât dura instalarea fibrei. Cam așa suna procedura, drept pentru care hotărâsem să trec la fibră.
Apoi a venit pandemia. Mult după aceea. Cu pandemia însă fusese o treabă urâtă care durase multa vreme.
Abisuri 