Ce am mai citit: „Țara celorlalți”


Mi-a trebuit multă vreme să o duc la bun sfârșit. Poate pentru că nu era vremea ei. Poate că trebuia să mai aștept un pic până să o citesc. M-am încăpățânat însă și am terminat-o. Nu a fost o lectură dificilă, textul curge fluid și coherent. Dar a fost o lectură plictisitoare. Mi s-a părut că îi lipsește “zvâcul”. Am avut senzația pe care o ai când zbori la o mie de metri altitudine. Când avionul nu a ajuns încă la altitudinea de croazieră. De acolo, de sus, se zăresc peisaje, culorile nu mai sunt clare, poți vedea acoperișuri aproape roșii, piscine, șosele, îți poți face o idee despre viața celor care locuiesc în casele cu acoperișurile aproape roșii. O părere și atât.

Cam așa mi s-a părut și romanul Leilei Slimani, “Tara celorlati”. Un survol. Frontiere în ceață. Limite slab marcate. Ca o mulțime de urme lăsate de un creion care trebuie ascuțit. Asta a fost senzația pe care am avut-o când am citit această carte.

Povestea în sine nu e e genul “wow”, și tocmai pentru faptul că nu se întâmplă nimic deosebit, mi-ar fi plăcut să se insiste mai mult pe anumite trăsături ale personajelor și pe anumite descrieri de locuri și de senzații.

De exemplu, căsătoria Selmei cu Murad. Ce-ar fi putut ieși de aici dacă s-ar fi insistat mai mult pe sentimentele, fricile și pasiunile – sau lipsa lor – ale fiecăruia…

În ceea ce privește personajele principale, nu m-au dat pe spate.

Pe Mathilde, de exemplu, am perceput-o ca ceva constuit din bucăți care, în realitate, nu mi se par a putea fi compatibile. Dar, desigur, fiind o opinie strict personală care ține de percepția mea, mă pot înșela. Ceea ce nu mi-a plăcut la personajul “Mathilde” este faptul că este suma unor trăsături prea contrastante una cu alta: sportivă, musculoasă, femeie puternică și, în același timp supusă unui bărbat, gata să-și schimbe religia și să-și lase trădeze cumnata. Aicha mi s-a părut cel mai veridic dintre personaje. Spre deosebire de Mathilde, evoluția Aicheimi s-a părut coerentă și autentică.

Mi-am propus să citesc (dacă se putea, în franceză)  “ Chanson douce”, cartea pentru care Leila Slimani a fost recompensată cu premiul  Goncourt, scrisă într-un stil și cu o abordare complet diferite de cele folosite în “Le pays des autres”.

Poate voi rezona mai bine cu acel stil și acea abordare.

3/5

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.