Reci

Chiar când urmează rândul meu, bunica intra în cort și mă roagă să-i împletesc cozile. Bunica are părul foarte lung, de aceea îl poartă împletit în două cozi, răsucite una împrejurul celeilalte și prinse cu o agrafă neagră, într-un coc, în vârful capului.

Cozile bunicii sunt reci, poate mai reci decât șireturile de la bocancii bunicului. Probabil pentru că iarna, bunica întinde rufele pe frânghia din curte și apoi, când intră în casă, are cozile reci și mâinile îi sunt înghețate bocnă, dar bocnă rău, și, ca să se încălzească, bunica suflă în ele mult timp, ies aburi când suflă bunica ca să se mai încălzească, și, când se mai încălzeste un pic, bunica spune că e atât de frig afară, că nici un câine n-ai scoate din casă pe gerul ăsta. Dar acum nu-i iarnă. Și, totuși, cozile bunicii sunt reci, poate chiar mai reci decat pijamaua în care îmi imaginez că sunt îmbrăcată dar nu sunt, și zilele fără mama sunt reci și lungi și sobele de teracotă sunt reci, mai ales iarna cand ne strângem cu toții în bucătărie, să ne încălzim. Atunci, bunicul scoate patru păhărele crețe, așa le zic eu, păhărele crețe, că au zimți și sunt drăguțe, și toarnă în ele pălincă de Zalău dintr-o sticlă în care mai demult a fost ulei și apoi bere. Strâng cozile bunicii cu o agrafă neagră, într-un coc, în vârful capului. Cozile bunicii sunt reci, poate mai reci decât singura baie din casă. Doar privirea omului din dreapta mea e caldă. Când termin de împletit, omul din dreapta mea îmi spune, așa, fără să vorbească, că timpul o să le rezolva pe toate, o să vezi, că speranța și uitarea sunt cele mai importante lucruri în viată și apoi mă strânge în brațe și nu trebuie să-mi spună cât de mult mă iubește.