Viitorul meu patron

A doua zi de dimineață, sun la interfonul unui bloc din Piața Unirii.

Etajul 3 apartamentul 7. Viitorul meu patron e cărunt și are mustață. Seamănă cu fostul meu șef, doar că este mai slab și nu vorbește românește.

Și nici nu știe să programeze.

Dar știe să facă bani. A mirosit că-i rost de profit și și-a deschis o firmă în România.

Mă invită într-o sufragerie mare, fără multă mobilă, și mă întreabă dacă mă deranjează să dau un interviu video.

Casc ochii mari.

Cât cepele de mari.

Poate că n-am înțeles eu bine.

Poate că iar am încurcat semnificația cuvintelor.

Poate că am venit degeaba.

Îl rog să repete. Mai rar, dacă se poate. Viitorul patron îmi zâmbește. Înțelege, dar nu e ceea ce cred eu. E vorba de un interviu video serios, pentru clienții lui, din Franța.

Nici asta nu sună prea bine.

În general noțiunea de “client” nu sună teribil.

Din curiozitate, accept.

Viitorul meu patron dă drumul la cameră și mă roagă să vorbesc despre mine.

Nu, nu numai despre experiența mea în câmpul muncii, ci așa, în general. Despre mine. Ce-mi place, ce nu-mi place, hobby-uri, pasiuni. Ca să își dea seama clienții lui din Franța cât de bine vorbesc franceza.

Nici asta nu sună excepțional. Mă bâlbâi. N-am mai vorbit niciodată în fața unei camere video. Am impresia că vorbesc singură.

Senzația  mi se pare cunoscută.

Pe la opt ani am jucat pe scena teatrului Dramatic într-o piesă de teatru în limba franceză. Jucam rolul iernii, eram îmbrăcată într-o rochie albă de voal și pe cap aveam o coroniță făcută din staniolul de la bomboanele de pom. Ca să nu cadă, coronița era prinsă de păr cu niste agrafe negre, care mă înțepau. N-aveam multe de spus dar trebuia să le spun în franceză, în fața unei săli pline cu părinți, rude, vecini, prieteni.

Nu mi-a fost greu să-mi spun replica, o repetasem de multe ori înainte: “je suis l’hiver, je couvre de neige toute la terre”.

Mi-a fost însă mai greu să merg drept, să dau din mâini și să vorbesc. Toate, în același timp.

La un moment dat m-am împiedicat și am căzut. Coronița mi-a picat pe ochi. Sala a râs. Părinții, rudele, vecinii, prietenii, toți au râs. Dar eu nu-i vedeam. Lumina de pe scena era puternică și eu vorbeam de una singură din mijlocul luminii. Când am terminat replica, mi-am dat jos coronița de pe ochi. Ei m-au aplaudat. Părinții, rudele, vecinii, prietenii, toti m-au aplaudat. Nu mă mai ințepau agrafele. Le-am zâmbit, apoi au tras cortina.

La asta mă gândesc în timp ce privesc camera.

Incerc să-mi aduc aminte cum se spune grădină în franceză.

Vreau să le spun viitorilor clienți din Franța că acolo îmi place mie să stau și să citesc.

Dar nu-mi amintesc cum se spune gradina în franceza. Iese ceva aproximativ. Încerc să explic prin semne dar tot nu iese. Mă pufnește râsul. Pe viitorul meu patron îl pufnește râsul.

– C’est parfait, spune el, vous avez du talent, vous auriez pu devenir actrice.