Până la o anumită vârstă n-am împărțit cu nimeni nimic. Aveam para mea, merele mele, poveștile mele nemuritoare, gândurile mele, intuițiile mele, paginile mele, ideile mele, imaginile mele, potecile mele, cărările mele, brândușele mele albastre la marginea pădurii, luminișul meu de la capătul potecilor, cariera mea de piatră, pietrele mele cubice, dunga mea pe mijlocul străzii mele, poarta mea verde, ruginită, anii mei, lacrimile mele, depărtările povestite între două rebus-uri, cuvintele mele căutate în dicționare putrezite de timp, timpul meu liniar, întins cât să le cuprind dintr-o privire, sensurile mele, unice mereu, unicele mele închipuiri ascunse între două coperți albastre de vinilin ieftin, coperțile mele peste versurile Bacoviene, versurile mele Bacoviene recitate-n șir sub ploile mele fine de vară, ploile mele fine de toamnă, toamnele mele târzii în prag de iarnă, zăpezile mele veșnice ….
La un moment dat, m-am plictisit numai de mine și am început să împart. Din fiecare câte puțin, doză minimă, expunere minima, monologuri abandonate, dialoguri în șoaptă. Nu dădeam mult, dădeam doar atât cât să exist cât de cât și-n ochii altora, să exist în ochii altora sub forma mea, să șoptesc lumea mea și celorlalți, să ne schimbăm impresiile despre propriile lumi, să facem schimb de cărări, dar să nu ne amestecăm cuvintele cu pietrele cubice, să astupam doar gropile din baza dealului cu poteci făcute ghem și împrăștiate peste straturi degerate de atâta iarnă, să ne analizăm doar impresiile în spatele versurilor, să ne imaginăm orașe-toamnă alunecând sub stropi fini de ploaie Bacoviana. Doar vise scurse pe apa Timisului.
De atunci împart numai la doi. Aproape totul …
Abisuri 