Îi privesc de sus pe toți. De sus îmi par atât de mici. E perfect dar sună ceasul. Mă trezesc buimaca, vărs cafeaua pe foc, se termină apa caldă, îmi taie calea o pisică neagră, ratez metroul, ajung târziu, șeful urlă la mine, șefii șefilor urlă la șef, tac, sunt insignifiant de mică, sunt cu nervii la pământ, sunt un epsilon neglijabil, sunt într-un impas, iau liftul, apăs din greșeală pe 13. 13 nu există. Se ia curentul. Decid să opresc timpul de tot. De atunci îi privesc pe toți agățată undeva între etaje.
Abisuri 
Lasă un comentariu