M-am trezit mai târziu ca de obicei, mi-am făcut o cafea și apoi, ca în fiecare dimineață, m-am gândit la tine, la nebuniile din capul tău, la fruntea ta înaltă și la ridurile din jurul gurii tale. Mă iubeai cu pasiune de fiecare dată când te chemam, plecai mereu înainte să mă auzi cum țip, cu mirosul meu lipit de tine. Când mi-am terminat cafeaua, am început să plâng. Printre două degete apăsate peste pleoape mi s-a părut din nou că te-am zărit. Nu, nu erai tu. Era doar o altă formă de viață, nedefinită.
Abisuri 
Lasă un comentariu