Te-ai spart într-o joi pe un caldarâm gri și umed. Venise iarna peste noapte și te acoperise cu un strat fin de vise albe în care tu ai crezut până într-un punct și apoi ai renunțat. Era prea frig, prea mult, prea departe și, cel mai important, părea degeaba. Sentimentul inutilității îți îmbrăcase sufletul într-un voal fin de nerăbdare. Până la urmă ai înghețat de tot așteptând să se producă. De fapt, nu exista certitudea luminii de la capătul tunelului dar tu ai continuat să crezi. Ceea ce considerasei, până într-un punct, drept posibilă realitate se dovedise într-un final o proiecție nevinovată a unei minți în lipsă de altceva. Atunci ai început să te crapi. Niște crăpături fine, multe și lungi, ti-au omorât toate visele. Au dispărut, ucise, planurile de vacanță, gândul la mare, cheful de înghețată și au apărut țurțurii pe pleoape. Fără să vrei, te transformai într-o stână de piatră rece și gri. Singurii care remarcaseră schimbarea fuseseră porumbeii. Ți se așezau pe mâini, pe umeri și pe cap și deveau una cu tine. Ți se spunea „omul cu porumbeii”. Cu timpul, ai devenit una cu piața aceea frecventată din centrul orașului. Apoi a bătut vântul și te-a doborât. De cinci minute te privesc cum sorbi viața printre țurțuri și zâmbești în gol, nimănui. Încerc să-ți ghicesc vârsta dar nu reușesc. Tu îmi ghicești gândurile și, printre firimituri, îmi șoptești bătrân „nu mai conteaza, în definitiv, fericiți cei săraci cu duhul”.
Abisuri 