Penibilul

E scund de înălțime, nu mai mult de un metru șaptezeci și e căsătorit de zece ani. Asta ne-o spune mândru, de fiecare dată când se întâmplă să ne întâlnim în bucătăria mică, de la parter. Nu ne spune însă niciodată nimic despre soție și copii. După ce se salută cu toți și îi întreabă cum s-au distrat în week-end, apasă pe butonul „on” al filtrului și, în timp ce așteaptă să se încălzească cafeaua, ma privește fix. Ceilalți continuă să „papoteze” verzi și uscate, grădiniță, copii, scutece, gazon, politică. De fiecare dată când mă privește așa roșesc și îmi lipesc privirea de podea, ca și cum ar fi vina mea că nu se poate abține. E un libidinos nenorocit cu un zâmbet perfid și niște ochi atât de mici și de apropiați de nas, încât, dacă n-ar fi ascunși în spatele acelor ochelarii ridicoli, ar părea mai mult sprâncene decât ochi. Îmi repet chestia asta în gând de fiecare dată când mă înțeapă, minute lungi, cu privirea, dar nu reușesc niciodată să-l înfrunt. și să-l întreb de ce naiba mă privește atât de fix și atât de mult timp și nu-și vede de familie, rapoarte, băuturi fine și rasol de vita în sânge.

Azi a fost mai penibil decât de obicei. S-a lipit, așa zis involuntar, de soldul meu stâng și apoi și-a cerut scuze. Scuze mon œil. N-am reacționat nicicum, am continuat să amestec în cafea și să ascult conversațiile celorlați. Ziua trece încet, pe ferestrele mari cu vedere spre drumul național, ploaia se scurge murdară, lăsând în urma ei dare bej, subțiri, de praf amestecat cu apă.