Din sufragerie îmi zâmbește bunica. Când am cunoscut-o era deja bătrână. Crescuse trei copii și șase nepoți, ba poate chiar mai mulți, nu-și mai amintea, jucase la zeci de nunți, îngropase doi părinți și doi frați, sau poate chiar trei, nu mai contează, zicea, au fost vremuri grele dar, mulțumesc Domnului, am răzbit, îmi spunea, viața e ca un dulap cu multe sertare, rostul lor, a spus, dar n-a mai terminat, a închis ochii, a zâmbit liniștită și dusă a fost. De atunci îmi tot caut rostul și nu îl găsesc.
Lasă un răspuns