Abisuri

Imediat ce am ajuns la servici, Jean-Philipe m-a anunțat că mi-a găsit de lucru, undeva în vestul Parisului.

– Să scapi de nebun, măcar. Vor experiență pe AS 400 și cam atât.

– Și asta ar fi unde exact?

Firma care a pus anunțul e undeva în Boulogne Billancourt și clientul la care ar trebui să lucrezi e în Issy les Moulineaux.

– Sună bine, o să sun.
Cam asta a fost tot. Am sunat, m-au chemat la interviu, am trecut interviul, am bătut palma.
Azi e prima mea zi de lucru în vestul Parisului. În Issy les Moulineaux am ajuns cu tramvaiul, de la Défense. Vreo zece stații, pe malul Senei. Absolut sublim să nu mai trebuiască să mă scufund zi de zi în adâncurile pământului!
Am ajuns la recepție cu zece minute înainte de ora opt. O fată îmbrăcată într-o fustă strâmtă, puțin deasupra genunchilor, m-a rugat să iau loc și să aștept până când o Pascale va veni să mă ia în primire.

Aștept de aproape o jumătate de oră, și nici urma de Pascale. Oameni grăbiți trec prin fața mea, apropie o cartelă de plastic albă de un anumit punct al porticului și apoi se urcă un lift. Sunt doar două lifturi mici, se formează cozi. Miroase bine, a croissanti cu unt și cafea proaspăt măcinată. „O să-mi placă aici”, îmi spun, dar nu apuc să îmi duc gândul până la capăt.

– Vous êtes Daniela ?, aud un glas deasupra capului meu.

– Oui, c’est moi, răspund si strâng o mână moale, fără nici un pic de vlagă, cu unghii vopsite într-un roșu aprins.

– Je suis Pascale, votre chef. Venez avec moi.
Chestia asta cu „eu sunt șeful”, de la prima strângere de mână nu-mi place deloc. Deloc.
Până la prânz se dovedește că am avut dreptate. Pascale asta e o scorpie veritabilă care nu face decât să țipe. Ba că Leila, colega mea din dreapta, n-a terminat de testat, ba că Jamel, colegul din față, iar a ajuns prea târziu, ba că, că, în fine, lista ar fi lungă. Doar Ouiza îi ține piept și nu cedează. Ouiza e din Algeria, venită în Franța la zece ani. Mândră tare de originile ei și gata să meargă până la capăt pentru o idee ma care ține.
Mă uit la ceas. Două fără un pic. Fetele astea se ceartă de două ore și tot n-au ajuns la o înțelegere. Pascale o amenință pe Ouiza că o să o dea afară, Ouiza îi spune lui Pascale că o să trimită scrisoare la drepturile omului. Și pac, cearta se termină și noi coborâm la masă, undeva în subsol.
În lift ne întâlnim cu un tip de statură medie, palid și cu ochii injectați. Poartă un costum sifonat și nu miroase a lăcrămioare.

– Philippe B., îmi șoptește Ouiza, directorul financiar. Ai văzut ce privire tulbure are? Noaptea joacă bridge și ziua trage pe nas, ca să țină. Dar cică-i prieten bun cu Președintele.
Philippe B. îmi zâmbește. Îi zâmbesc, la rândul meu și dau din cap, pe post de salut.

– Nu așa se salută aici, zice, și până să-i întind mâna, mă strânge în brațe cu putere.
Număr până la zece, douăzeci, el tot acolo, peste mine. Liftul ajunge la parter, Philippe B., obligat să-mi dea drumul, îmi zâmbește cu toți dinții la vedere înainte să iasă.

– Încântat de cunoștință, abia aștept să ne cunoaștem mai bine.
Ușile liftului se închid. Zâmbetul libidinos rămâne la parterul clădirii în formă de corabie în care voi lucra ceva timp.