Mă trezește un sunet verde, îmi fac un ochi, deschid fereastra. Tunete gri străbat ceruri așezate perpendicular pe axa timpului. Închid ochii, să prind clipa, îmi scapă o lacrimă caldă peste curcubeul mov, vântul bate în nuanțe de roșu, străinul de la etajul șase mă privește albastru adânc, de frică strâng între gene continente, acolo, atât de departe aș vrea să fiu, îmi imaginez scoici și și valuri și maluri, fereastra se trântește într-un sunet metalic, gros. E atât de bronz totul că uit de ochi.
Lasă un răspuns