Cea mai intensă privire verde, cu siguranță, asta avea. Când și-o lipea de fruntea vreunui băiat, așa, complet întâmplător, că n-ar fi îndrăznit în nici un chip să și-o arunce, întreagă și inocenta precum era, drept în ochii celuilalt, băiatul tresărea și se înroșea, căci fața ei, plină de cratere, zone vinete și mici coji nu îl lăsa să fie cuprins de nimic altceva. Apoi, rușinat de slăbiciunea sa, băiatul trecea mai departe iar Luna ofta. O să treacă timpul și o să se facă frumoasă și ea, își spunea.
Lasă un răspuns