Abisuri

Eram acolo a treia oară. Zborul de noapte, cu aterizare la ora trei, taxiul cu scaune în piele, șoferii, întotdeauna vorbareti, cei douăzeci și ceva de kilometrii ce despart aeroportul de centrul orașului. Ajungeam obosită, cu gândul la ședințele de peste zi. Portarii, în tunicile lor lungi îmi zâmbeau așa cum îi zâmbești unui prieten pe care nu l-ai mai văzut de multă vreme și apoi îmi urau bun venit. De unde oare își aduceau întotdeauna aminte de mine? Câte chipuri, câte mii de fețe le treceau oare prin dreptul ochilor în fiecare zi? În fiecare an? Și totuși, mă recunoșteau.

Uneori în cameră, mă aștepta un cos de fructe și o sticlă de vin roșu, din parte casei. Alteori doar patul King Size și mirosul de curat al așternuturilor albe, apretate și călcate la dungă. Mă simțeam întotdeauna ca acasă în acel hotel luxos. În fiecare seară, după servici, și în lungile week-end-uri în care trebuia să omor timpul, mă plimbam ca printr-un oraș în miniatură prin holurile lui largi, cu mozaic răcoros pe jos și cu mici boutiques des souvenirs de o parte și de alta. Cel mai mult îmi plăcea când venea ora mesei și puteam alege între a mânca indian, libanez sau mexican. Până să plec reușeam să le încerc pe toate și, de fiecare dată, cel libanez ajungea mereu pe primul loc în inima mea. Serile le petreceam mâncand taboule cu humus pe marginea piscinei, unul dintre cele mai bune humus din oraș din spusele multora, ascultând conversațiile acelor necunoscuți pe care probabil, îmi spuneam, nu îi voi mai întâlni niciodată.

În holul principal, cel din care se nășteau toate celălalte holuri, era așezat un pian alb la care, în fiecare seară, cânta un bărbat îmbrăcat într-un fel de smoking mov, cu o pălărie albă pe cap. În week-enduri se organizau petreceri, nunți, aniversări, întâlniri de afaceri, ocazii în care holul mare devenea un uriaș ring de dans, cu un pian alb în mijloc.

Micul dejun era o altă mică sărbătoare. Acolo, în sala mică de la primul etaj, printre humus, fructe, brânzeturi din toată lumea și omletă preparata „pe măsură” mă simțeam ca o prințesă din cele o mie și una de nopți. Alegeam mereu o omletă cu de toate, și cu ciuperci și cu roșii și carne tăiată cuburi. Omleta sosea, aburinda, adusă de un chelner apărut de nicăieri. Tot de nicăieri mi se umplea și cana cu o cafea proaspăt presata, fierbinte atât cât îi ședea bine să fie.

Ultima oară când am fost acolo, am calculat greșit nopțile și, pentru că avionul către România decola la cinci dimineața și eu trebuia să ajung în aeroport abia la ora trei, a trebuit să rezerv o noapte suplimentară. La ora șapte seara, când am intrat în noua cameră, după o zi obositoare la muncă, am găsit pe masă un cos de fructe și o sticlă de vin rosu, din partea casei, pe care le-am consumat, pe repede înainte, până să plec spre aeroport, un pic deja nostalgica, un pic, mai mult, amețita.

Eram acolo a treia oară și nu știam că va fi ultima.