În viață fă-ți de cap, cu cap, până peste cap
Treptele le urca două câte două. Și mereu fredona. Îl durea-n papuci că liftul era tot timpul în pană. Era tânăr, avea toată viața înainte, avea nevoie de mișcare, nopțile, și nu numai nopțile, le petrecea în brațele demoazelelor. Așa, cu vino-ncoace cum era, îi cădeau în plasă precum muștele în oțet, un sărut după un alt sărut, le purta până-n mansardă, de nici nu realizau, bietele, că îl iubeau atât de sus. Șase etaje duble, fără lift. Dar el era în plină formă, și, cu precădere, serios.
[…] “Mergeam în ritmul meu de seară, rar și apăsat, lumea trecea pe lângă mine în toate sensurile, scările își derulau treptele în binom, oameni mulți păreau să fugă după tot feluri de lucruri. Era o seara normală, o simfonie de ritmuri , o cacofonie de nuanțe cât se poate de banală. […]
[…] “Mergeam în ritmul meu de seară, rar și apăsat, lumea trecea pe lângă mine în toate sensurile, scările își derulau treptele în binom, oameni mulți păreau să fugă după tot feluri de lucruri. Era o seara normală, o simfonie de ritmuri, o cacofonie de nuanțe cât se poate de banală. […]
Bună,
Îmi place să scriu, să grădinăresc, să gătesc și să călătoresc
Lasă un răspuns