Avea o barbă neagră și zicea că-i a lui. Bucățică ruptă din rai, așa îi spunea. O înconjurase cu un gard și adusese un scaun de plastic pe care se așeza, la umbra unui pin. Venea în fiecare zi, îi povestea cum își petrecuse ziua, apoi începea să țipe. Zicea că-i a lui, că-i luată cu acte făcute la notar, fără îndoială că-i a lui, bucățica ceea de pământ. Abia când apunea soarele, tăceau și vocile din capul lui. Apoi aprindea o lumânare pe care o așeza la baza crucii. Pentru Ana, Dumnezeu s-o odihnească în pace.
Lasă un răspuns