Femeia din fața mea are părul lung, negru, prins într-o coadă de cal care-i atârnă, obraznică, fix în fața ochilor mei. Fotoliul pe care stau, să-l numim, mai degrabă, scaun, este tapițat în albastru și are brațele, să le spunem mânere, foarte tocite. Le strâng cât eu de tare dar senzația de cădere în gol nu trece. Închid ochii și mă forțez să mă imaginez pe o plajă pustie. Eu, nisipul, valurile, scoicile, bruneta lângă mine. Adorm legănat de valuri. Undeva, departe, avionul companiei x se scufundă în mare.
Lasă un răspuns