Canalul, cum îi spune toată lumea, a fost acoperit abia când am împlinit zece ani. Până atunci fusese doar o gârlă mizerabilă în care lumea arunca de toate. O dată pe an, la sfârșitul verii, oamenii trimiși de primărie îl curățau și atunci cartierul se transforma dintr-un mic loc uitat de lume într-un cimitir uriaș care mirosea a hoit putrezit, a copii încercați și a animale care n-ar fi trebuit să se nască. Odată acoperit, doar poveștile de pe vremuri au rămas și, din când în când, câte un suspin venit din adâncuri.
Lasă un răspuns