Mi-e frica. Mi-e frica de emotiile pe care nu mi le mai recunosc, mi-e frica de senzatiile pe care nu mi le mai amintesc si de frisoanele care ma leaga de realitate. Mi-e frica de ziua care incepe cu povara fricii anticipate de la prima raza de soare constienta.
Imi beau cafeaua, deca-cafeaua, cand un tremur firav isi spune din ce in ca mai aprig cuvantul tragandu-ma parca de maneca si admonestandu-ma, amintindu-mi ca nu mai sunt cea de acum 20 ani cand prima cafea era doar un prolog al celor 3 alte cafele ce se succedau mai apoi, cele inca 3 alte cafele ce tineau companie – rit impamantenit – discutiilor prelungite din bucataria veche.
Acolo si atunci cand se faceau si se desfaceau lumi, se emiteau filozofii efemere despre ce am fost si despre ce am vrea sa fim, despre cum am putea face si cat de mult. Imi lipseste teribil ritul cafelei de dimineata, carburant al zilei ce incepea, moment privilegiat de schimburi de idei si afectiune, conversatii realiste dar cu o doza incredibila de optimism degajata. Imi lipseste teribil doza de sustinere necesara unei supravietuiri decente.
Ma lupt cu prezentul, alimentandu-ma prea mult din trecut. Viitorul pare departe si mult prea greu de descifrat. La sfatul celor intelepti, incerc sa privesc in afara cercului, sa evadez din cand in cand in realitatile celorlati …dar ceilalti sunt departe, din cand in cand, sau nu mai sunt…Incerc sa vizualizez realitati citite sau vizionate si sa ma scufund in alteceva, pentru momente din ce in ce mai lungi si din ce in ce mai departe de cerc.
Incerc sa-mi amintesc senzatiile si sa-mi regasesc emotiile , sa-mi alimentez frica cu argumente logice, caci , am invatat ascultandu-ma, ca eu functionez in mod logic ….
Abisuri 
Răspunde-i lui Marina Rasnoveanu Anulează răspunsul