Dintotdeuana m-am lasat purtata de empatia generata de situatiile grave. Si dintotdeauna mi-am calificat genul asta de gest drept slabicune, un fel de „defect de fabricatie” care m-a impiedicat de extrem de multe ori sa raman cat de cat obiectiva si neimplicata. Nu ma pot da si basta neinduiosata de raul celorlalti. Suferinta celorlalti, sub orice forma s-ar putea ea intruchipa, ma doare.
De exemplu, cand privesc acum, dupa zeci de ani, filmul executiei lui Ceausescu, ma apuca o mila teribila – chit ca la momentul M am reusit sa fabric printre putinele exceptii de la regula legata de empatia generalizata. Acum, dupa zeci de ani, imaginea luata ca atare, desprinsa de orice context, ma induioseaza teribil de tare. Golita de fapte si trairi anterioare – uitarea si-a bagat coada si cu atat mai bine – imaginea este DOAR a unui om in suferinta. Un om in fata propriului destin, un om despuiat de aroganta, fiara salbatica imblanzita de timpuri si in final aruncat cu sila inapoi in salbaticia ei naturala, un om despuiat, in primul rand, de orice mijloace de a face fata adevarului despuiat si el de perdelute si falduri. Un om singur.
Mi-e mila de oamenii singuri. Indiferent cat de meritata le-ar putea fi singuratatea. Mi-e si mai mila insa de oamenii inspaimantati de singuratate si totusi impinsi cu forta sa ii faca fata. Si-au meritat oare singuratatea? Si-au ales singuratatea ca ultima sansa posibila? Habar nu am si nici nu ma intereseaza in definitiv. Finalul est acelasi, trist.
Bunica-mea imi spunea intr-una ca fiecare are ce merita, probabil ca avea dreptate, la urma urmei. Dar asta nu-mi eclipseaza mai deloc tentatia milei.
Abisuri 
Răspunde-i lui abisurile Anulează răspunsul