A dat nostalgia peste mine, fara sa ma anunte. Cu nesimtire. De atunci mi-e dor de mare, soare si orice altceva decat ploaie.
Ultima mare am prins-o in flagrant delict, nabadioasa, inspumata, verde gri. Neastamparata. Nechibzuita. Model imperfect. Greu de stapanit, greu de descifrat.
Si totusi model. Marea model, stancile model, nisipul model. Instantanee in degradé, pe tonurile mele preferate: verde gri, gri verde. Un pic de albastru, dar foarte putin. Albastru pare demodat sezonul acesta …
Ultima mare am prins-o sub o ceata deasa, batuta de vanturi, disperata in cautarea verii. Ultima mare o credeam ultima fara vara. Se pare ca optimismul ma depaseste exact cand n-ar trebui….
Articol din seria tacerilor miercurii fara cuvinte lansate de Carmen.
Lasă un răspuns