Carcalaci

Cel mai greu a fost dupa revolutie. Inainte ne descurcam ca toti ceilalti. La negru. Ajungeam sa platim ratele la casa si din rest ne cumparam carti. Dupa revolutie insa un salariu pentru doi nu ajungea nici pentru unu’. Noroc cu bursa si cu sosul de rosii bine amestecat cu o mana de spaghetti fara oua. Eram norocoasa, adoram spaghetele, eram in stare sa mananc zile in sir. Am fost norocoasa, mi-am vazut visul cu ochii. Subzistam cu spaghete, existam datorita lor, zile in sir, dimineata, la pranz si seara. Devenisem experta in sos de rosii, eram in stare sa-l creez din aproape piatra seaca cam cu aceleasi ingrediente, de fiecare data cu un altfel de gust final.

A fost greu dar eram tineri si liberi. Ne hraneam cu vise si pareau sa ne ajunga. O portie de spaghetti, o portie de vise, ritualul zilnic timp de ani buni si voiosi. Am supravietuit fara sa ne dam seama de monotonia meniului zilnic.

Camera la camin era taman buna pentru doua persoane. Luxoasa chiar in comparatie cu paturile suprapuse din „Regie”. Exista bineinteles un „hic” si nu unul oarecare, un hic ciorchine, mutigenerational, multispecie, multisenila. Carcalaci in draci imparteau camera de doua persoane cu cateva familli discrete de sobolani ce-si construisera un veac printre conducte ruginite si prost izolate. Carcalaci in draci ce-si scoteau odraslele la plimbare cand noaptea cadea lina si plina. Carcalaci in draci ce mi-au invadat simturile si mi-au starnit reflexele ani buni dupa terminarea facultatii.

Cel mai greu a fost dupa revolutie. Dar cred ca a meritat. Caci numai cine nu a atins nevoia cu macar degetul mic nu poate aprecia picul cat de mic. Cat o sticla de Pepsi cumparata la negru din Gara de Nord, numai o data pe saptamana, cu coada de rigoare.

Dar ce gust …