Cacao

Îi privesc – fără să-mi dau seama că privesc cu adevărat – îi privesc degetele lungi, palmele aproape albe, dosul mâinilor maronii. Unghii lungi bine tăiate, un alb în contrast neaşteptat cu maroniul incojurator.

Îl privesc pentru că lumina-mi lipseşte. Şi spaţiu-mi lipseşte. Sunt doar eu cu gândurile mele într-un tren încărcat cu alţii ca mine şi grijile lor. Mulţi. Două tipe vorbesc repede şi-mi dau din când în când coate. “Din greşeală” îmi doresc să cred. Şi cred cu adevărat că n-am altceva mai bun de făcut. Se lamentează grav vizavi de nivelul ridicat de delicvenţă şi de laxismul îngrijorător al forţelor de ordine “îţi dai seama, îi prind , îi duc la post, îi întreabă de ce, notează răspunsul, îl claseza cu grijă pentru statistici şi cam atât. Uneori le mai spun că ceea ce au făcut nu este etic, nu este vertical, nu este civilizat, să nu mai facă. Dar cam atât. O ora mai încolo reîncep să fură. Nişte încă copii”. Aştept cu inima la gură să adauge “români, estici”, precum m-am obişnuit ascultând ştirile de pe aici. Nu urmează însă nimic, se pare c-am luat-o razna de tot, îmi imaginez lucruri bizare.

Tipul cu degetele lungi din faţa mea mă priveşte insistent şi-mi zâmbeşte lătăreţ. Are dinţi albi şi o faţă lungă, maronie. În condiţiile date, zâmbetul asta mi se pare ciudat, schimonosit, deplasat. Îl evit cum pot, închid ochii şi mă dau răpusă de oboseală. Trenul zdruncină în continuare mirosuri şi miresme, conversaţii şi ghionturi din greşeală. Lumea se multiplică în fiecare staţie, o simt din ce în ce mai deasă, din ce în ce mai aproape de cercul meu intim. Mă simt năpădită. Strâng încăpăţânată din pleoape, mă simt incapabilă să rezist unei priviri directe. N-am chef de conversaţii inutile. Am îmbătrânit de-a binelea.

Cele două tipe au reuşit să se aşeze eliberând o rază de cerc. Tipul din faţă mă urmăreşte în contiuare lătăreţ. Mă întreb ce văd cei din jur. Ce-şi închipuie cei din jur. Îmi spun că probabil nici n-au remarcat tipul cu degete lungi şi dos de palme maronii. Că nici măcar nu-i interesează că zambetu lui lătăreţ e complet deplasat, evadat de-a dreptul din context.

Într-un sfârşit staţia “mea”, era şi timpul. Dau să cobor, mă împiedic de nişte labe lătăreţe. Nici măcar nu remarcasem că nu numai zâmbetul era lătăreţ şi deplasat. Înjur un pic în gând şi calc hotărât. Un urlet lătăreţ se aude undeva în spate.

Prea târziu , sunt deja strecurată afară din tren.