Abisuri

Hmm, pai sa vedeam : m-am amuzat teribil cu branza, era cenusiu si dadea sa ploua. Priveam distrata pe langa ecranul calculatorului asteptand sa-mi treca starea de lehamite, era inca devreme. La un moment dat au inceput sa se lege cuvinte dupa cuvinte, am deschis repede un email si le-am notat in ordinea in care cadeau, grabindu-ma sa nu pierd niciunul. La vreo zece minute dupa, constatam un rezultat de-a dreptul satisfacator. Imi trecuse si lehamitea si imi venea sa rad de una singura.

Cu site-ul si imprimantele m-am sifonat un pic. Nu prea intrau la nici o categorie compatibila cu genul „metafora”. Ideea mi-a venit intr-o vineri pe la pranz, eram singura cuc si plezneam de ciuda, nimic nu se lega. Am inceput sa mananc rar si departe de tot si de toate intr-un haz de necaz de zile mari. La un moment dat m-a izbit o expresie si izbita am ramas timp de cateva minute bune pana am reusit sa o plasez intr-un context in faza cu ideea.

La simplicité est la sophistication suprême

Am terminat in fuga mazarea cu carnati si am profitat de calmul siestei pentru a continua contextul, imbracandu-l intr-un stil asemanator. Un pic cinic. Ideal pentru o vineri de toamna tarzie. Nu eram convinsa ca va face valuri prea mari dar m-am uns pe inima, razand scriind, de una singura. Valurile au fost normale. Cu „printul” a fost cam in acelasi stil si m-am destrabalat de tot, erau musai o mie de caractere dar intelesesem gresit.

Legenda a fost amuzanta broasca si calcarul le identificasem de la inceput, erau perfecte pe un fond turcoaz. Pe la versul treizeci mi-am dat insa seama insa ca-mi lipsea omul – era conditie enuntata si cum ratasem deja ceva conditii impuse, suflam si in iaurt. Omul l-am introdus discret, in trecere. Rezultatul m-a uns pe inima.

Anul 2050 a fost scris dintr-o bucata, genul de seara in fata televizorului, jurnalul de seara in fundal, stiri de tot felul, jocul cu stirile de tot felul, decalate, inversate, inclinate, improspatate. Pe la opt si jumatate mi s-a dat de inteles ca cineva ar trebui sa se preocupe de binele celorlalti, m-am conformat, am incheiat brusc si am pus masa.

Asortarile m-au napadit intr-o vineri dimineata, ploua marunt si eu stateam acasa, era „pod”. Am luat pisica, am pus-o pe balcon, in ploaie, langa iarba si am tras ceva poze. Apoi mi-am luat umbrela si am dat un tur in jurul cimitirului in cautare unor frunze musai galbene. Zece minute mai tarziu eram multumita de rezultat. Am ascultat apoi stirile si am atipit.

Si asa mai departe, fiecare articol cu povestea lui. Am incercat sa imbrac mare parte din ziceri in sentimente si sentimentele la randul lor in metafore. Uneori au fost apreciate de „sponsori”, alteori nu. Cand nu erau apreciate imi parea rau si ma enervam si atunci mai scriam un articol, de ciuda. Tot raul spre bine. In general cinismul n-a prea prins, probabil ca viata-i deja mult prea gri. Tot in general n-am fost direct la obiect. Obiectul am incercat sa-l respect dar relativ rar verde in fata si asta in general spre sfarsit cand obosisem de atatea metafore. In general lucrurile spuse un pic pe ocolite au fost intelese … tot pe ocolite. Mea culpa, gandesc in serpentine. Nu stiu daca s-ar putea face ceva in sensul acesta, daca nu , nici o paguba.

O singura data am fost penalizata in urma unei intrebari si atunci mi-a venit sa o las balta. Organizatorii mi-au raspuns repede si civilizat si atunci mi-am spus ca prea ma amuz bine. Si am continuat. Nu dau numele sponsorului respectiv ca n-ar avea sens. Zic doar : pacat.

Mi-au placut in mod deosebit probele Delaco, Toyota, Nemira si Oktal si am reactionat in consecinta. In final imi pare rau ca se sfarseste, imi devenise obisnuinta. Vor urma si altele.

La incheiere un buchet de flori pentru toti ce m-au suportat, stiu ca n-a fost usor.

Acest articol a fost scris ca raspuns la ultima-ultima etapa a Superblog 2012.