Dimineata se asternuse ca de obicei timida si in linie dreapta, colorand in nuante de gri oameni, locuri, obiceiuri.
Usile se deschideau si se inchideau in voie, inca de capul lor, oamenii in jachete galbene dormitau si ei, inca in plata Domnului intr-un ritm deja uzat : “doi pasi inainte, doi pasi la stanga, doi pasi pauza.”
Omul cu acordeonul apasa pe clape cu pasiune si privea lumea cu zambetul pe buze, neasteptat de frumos. Femeia din stanga lui scutura din cand in cand o zdranganitoare uzata, rotunda, servind surasuri tandre si gratuite celor interesati. Acordeonul era uzat, aproape inestetic dar isi facea treaba in limite acceptabile.
Nu stiu de ce dar in acel moment precis, asezata confortabila in vagonul prost luminat si prost aerisit, am simtit ansamblul sfasietor de trist, sfasietor de autentic, sfasietor de inegal: mereu aceiasi care canta, mereu aceiasi care nu asculta. Mereu aceiasi care cer, mereau aceiasi care nu dau.
La un moment dat mi-am sters o lacrima si m-am cautat de marunt, un euro si ceva. Am multumit in romaneste si am coborat la prima.
Abisuri 
Lasă un comentariu