La un moment dat mi-a spus sa ma uit in stanga, m-am uitat miscand si gatul in directia geamului, mi-a spus sa misc numai ochii, mi-am intepenit gatul si m-am executat. Apoi mi-a spus sa ma uit in dreapta spre sala plina ochi de scaune cu picior greu, metalic, asezate in jurul unor mese dreptunghiulare cocotate ca niste barzoi maturi undeva de la mijloc in sus. M-am executat si de data asta, impunand gatului o postura nefireasca, un fel de incolacire in jurul propriilor limite pana nu demult necunoscute.

Intr-un sfarsit m-a privit suspicios si m-a intrebat daca e vorba de un vas de sange spart sau numai de un pic de culoare prost distribuita. I-am raspuns cu picioarele inmuiate ca habar n-aveam dar ca m-ar interesa sa stiu, am lasat totul balta imaginand fara sa vreau o mare pata rosie pe un fundal mat. Intre etajul unu si etajul doi m-a navalit deodata imaginea ofiterului din statia de metrou, un mers agale, doi bocanci grei de iarna, un palton verde “ou de rata”, o sapca, ceva decoratii  la vedere, o valiza de dimensiuni reduse, rosie, feminina si o punga de plastic “ Enfin vendredi”.  

In fata oglinzii m-am linistit, weekend-ul putea sa pice oricand, aveam bratele deschise larg si moralul trecut deja prin multe.

Venise primavara si orice ocazie era buna pentru noi aventuri. Drept pentru care m-am hotarat sa incerc din nou marea cu degetul la o noua editie Superblog Spring 2013. Rau nu poate fi.