Ne povestea că nu îi plăcutse niciodată kiwi-ul, nici lui, nici soției lui. Nu știa exact de ce, probabil pentru că îl considerau mult prea simplu, mult prea mic și mult prea verde.
Când i s-a născut fată, și-a propus să fie un tata model și, imediat după primul an de viață, a încercat să o obișnuiască cu de-acum celebrul „nici o masă fără fructe”. A început relativ simplu și verde, un fruct mic imediat după masa de prânz, aproape rotund, c$ate putin, cu lingurița. Copilă mușca, simțea și înghițea în tăcere. Apoi zâmbea și mușca din nou. Privind-o, mulțumea sorții pentru simplitatea actului și rezultatul scomptat și continua identic zile în șir.
La un moment i-a apărut un dubiu relativ la eternitatea gusturilor și și-a spus că sigur s-a înșelat în privință fructului. Încercând un contra-argument, a mușcat la rândul lui și a constatat. Fructul mic și verde, mereu cam același, mereu negustat, era practic mereu necopt, o aciditate acră ce i scurgea parcă pe nas.
Ani de zile după, nu poate decât să constate efectul fructului de-a lungul timpului. Fata a crescut dependența practic de lămâie.
Zilnic !
Lasă un răspuns