Am o tendinta absurda
De a astepta lucrurile sa sa produca
De unele singure.
Am o tendinta absurda
De a ignora imposibilitatea actului
In sine, perfect autonom.
Am o tendinta absurda
De a-mi astupa urechile si ochii si in general
Toti porii, cu posibilitati.
Am o tendinta absurda
De a-mi recunoaste vina si a persista totusi
In pacat.
P.S. Imi place defapt starea dinaintea intamplarii. Improbabilitatea scenariilor improbabile ma alimenteaza in adrenalina. Sa fie oare cu adevarat pacat?
Abisuri 
Reblogged this on Graffiti-uri pe pereţii unei gări.
Nu e pacat, draga mea, e ceea ce suntem toti, un amestec ciudat de realitate si vis…
Asa ma gandeam si eu chit ca cu o vaga senzatie de posibila improbabilitate.
Căci, ce-i absurdul…ab-ul surd? 🙂 Absurdul e realul atât de real, încât devine absurd.
Prezentat asa parca-mi inteleg mai bine tendintele si chiar le gasesc o logica ab-scunsa 😉