Vorbea ca de obicei apasat, aproape rastit, scuturand paharul de hartie pana la epuizare. Avea o voce groasa, impunatoare, cand vorbea toti ceilalti erau obligati sa taca. Isi sorbea la intervale regulate cafeaua alungita si-si spunea – oh, a cata oara – oful. Avea multe principii, nu credea in calcule savante “mai bine-i spui omului in fata ca-i bou decat sa-i dai de inteles in virtutea logicii dovedite stiintific. Formulele astea-s facute doar ca sa inchida gura prostilor”.
Dadea de inteles ca nu-i pasa de deciziile luate “alandala de aia de-si spun sefi”, dar felul in care tocea cuvintele si mai ales tonul, din ce in ce mai apasat in care le facea publice, spunea cu totul si cu totul altceva. Normal ca-i pasa, chit ca nu vroia sa recunoasca in public, ca doar impozitele si taxele nu s-au platit niciodata singure (“mama naibii de treaba , stiati ca avem cele mai mari impozite din Europa?” “Acum stim, pe propria piele, si, din pacate, o vom stii din ce in ce mai apasat de acum inainte. Cel mai greu de acceptat este ca pensia a devenit o fata morgana, cine sa mai creada astazi in astfel de utopii, suntem o natie cu mintea batrana, traim ca acum cincizeci de ani” ).
Sorbea intre cuvinte, monologandu-si starea cu o indiferenta mascata doar de ziua care abia incepea. Intr-un sfarsit ofta, intr-un fel satisfacut “dar ce sa ne mai lungim cu vorba, acum chiar nu ma mai intereseaza, inca trei saptamani si gata, englezii au cu totul si cu total alta mentalitate si taxele-s mult mai mici”
Il ascultam si parca vedeam o sinusioda defiland trufasa prin fata ochilor “doar ti-am spus de atatea ori ca nimic nu-i nou sub soare, ca doar de-aia s-a inventat roata, sa se invarta, si noi, vrem un vrem , odata cu ea”.
Abisuri 
Răspunde-i lui Adriana Anulează răspunsul