Sala e mult prea alba si mult prea mare, s-ar fi vrut conviviala dar numai cine nu greseste nu munceste. Neoane reci zumzaie ascutit printre stive de pahare asezate ordonat printre bucati de paine rectangulare „prima e gratuita, a doua doar 30 de centi”.
E un frig de-ti tremura pana si pielea capului lasat descoperit tinta mult prea vizibila ploii reci de octombrie starnita de cateva minute bune, la fix cu previziunile, de catava vreme cam schioape “cine suntem noi sa prezicem viitorul?”.
E un frig de-ti stau ideile-n gat si deciziile la baza limbii, chinul de a parea mai putin idiot te stoarce complet de suflu, eforturile te chinuie minut cu minut, ochi mari se holbeaza repetitiv sugandu-ti pana si ultima vlaga “poti sa repeti te rog?”, in jur roiesc-roiuri de pahare cu ciocolata calda purtate de pufoaice in nuante palide, tendinta inestetica trecuta in plan secund “nu vedeti ca avem altele mai bune de facut?”
Sala tace, stranutand din cand in cand, iti iei inima in dinti si stranuti si tu, o data, de doua ori, a treia oara te cauti de batista, iti aduci aminte ca ai lasat-o in pachet (cat de ecologice or fi si batistele astea de hartie ?), te cauti in buzunar, gasesti un tichet de casa, te dai interesat si chior, il apropii de nas pana devii una cu el, te faci ca-l scapi cu indiferenta boului la car, te apleci sa-l ridici, il faci ghemotoc tintesti un cos, scartai un pic din dinti, il ratezi.
”Al naibii tremurici !”
Abisuri 
Lasă un răspuns către Adriana Anulează răspunsul