Lumina ragusita isi drege putin vocea, tremurat,
In jur se aud voci „iar se va lua curentul, ce pacat”.
In departare crengi troznesc rupand suflete-n patru parti egale
“De cand cu vantul asta, pana si vremea si-a luat nasul la purtare”.
Imaginand secventa privesc smerit in jos,
Poate gasesc vre-un nas pe masura curiozitatii declansate de imagine (asta-i un vers aparte, considerati-l ca atare)
Asta-i vreme de ros plictiseala pana la os, de intors apoi pe dos si continuat pana la capat .
Spus si facut imi suflec manecile pana la cot
Si aliniez plictiselile in sir indian pana ma plictisesc de tot.
Plictiseala cu cea mai mai prioritate posibila
Se gudura languros pe langa mine intr-o maniera complet inadmisibila.
O masor raspicat de sus si pana jos „nu ti s-a spus niciodata ca dai dovada de un caracter caraghios?”
Tragandu-si smerita cu greu coada printre picioare,
Mi-arunca zambind pe sub mustati o ultima privire, mustratoare
“Nu-ti pot dori decat ca-n lipsa de inspiratie, sa poti tanji pana la unghii o urma de creatie
La fel de dens si de intens ca mine gramul de admiratie”
Acesta este un raspuns la intrebarea „cum faceti voi sa va vina inspiratia ?” adresata de un superbloger.
Raspunsul e simplu : nu lasati nimic sa treaca degeaba, nu se stie niciodata.
Abisuri 
…eu nu mai am inspiratie după acest text…
Nici chiar asa…Sa nu exageram
Nu cunosc plictiseala. Dar nici inspiratia 😦
De aceea fiecare scriere a ta e speciala.
Inspiratia isi mai ia din cand in cand liber si atunci … da-i cu plictiseala cat cuprinde.
Nu cred ca m-am plictisit vreodata cu adevarat. Gasesc mereu ceva de facut si cand nu gasesc dorm, pentru ca doar odihnita ma invadeaza zeci de idei. :))))
Fericito ! Mie mi se mai intampla si acum. cad eram mica ma urcam pe pereti de plictiseala uneori.