Stateam catarata intr-un copac si priveam lumea. Lumea se facea ca ploua, ignorandu-ma isi vedea linistita de ale ei. Copacul vajaia in bataia vantului, era o senzatie ciudata, rotindu-ma odata cu el ameteam si inchideam ochii ca sa treaca.

Dar nu trecea cu una cu doua, erau niste chestii bine infipte undeva si nici macar vantul nu le dadea de capat. Ca de obicei asteptam minunea si minunea nu venea, deschideam ochii, adulmecand si lumea mi se parea si mai haotica, oameni imbracati in gri isi dadeau coate, erau si foarte multe cozi si multe exceptii de la cozi. Echilibrul mentinea armonia si armonia, tangibila, invartea lumea. Eu continuam sa privesc haosul intr-un fel de echilibru precar, intre doua rafale ma roteam pana cand simteam ca nu mai sufla si atunci ma agatam strans de o frunza galbena, frunza ceda relativ repede, cadeam hodoronc tronc la baza copacului si atunci adulmecam pamantul umed, inca nu daduse inghetul, perele imi masau tamplele, de jur imprejur frunzele cadeau, multe deodata, fara explicatie, acoperind perele cu un strat colorat de toamna invinsa de timp. Intre doua frunze cautam cerul, nu-l gaseam, priveam norii si-mi spuneam ca vazuta de jos lumea pare de-a dreptul inaccesibila. Nu-mi dadea prin cap sa privesc la stanga, as fi remarcat o rama mica intre doua pere putin patate, nu-mi dadea prin cap sa privesc la dreapta, as fi admirat prunul in spelndoarea  jumatatii de secol. Sau chiar mai mult.

Stateam la baza unui copac si priveam lumea in directie inversa. Lumea isi vedea linistita de ale ei, ignorandu-ma.