Tocmai ce am citit despre EA. Blonda, inca tanara, doi baieti facuti la tinerete cu un argentinian intre timp plecat cu o actrita celebra – bruna, pasiuni cat sa cuprinda lumea de trei ori, fata de chirurg, citita, acaparata de lumea filmului, trei mati tarcati prin preajma, din cand in cand cate o dezbatere provocata – teme culturale, bineinteles – „sa sustinem filmul independent si artistii saraci”, aparitii rare, timiditate – la prima vedere autentica ? – , o vaga asemanare cu o alta EA, lasata undeva departe, trei copii facuti la tinerete cu un EL furat de alta. Din toate spusele altora ma simt aproape de EA, de pasiunile ei, de non-existenta ei publica inaintea zilei Z, de cei trei mati si de dezbaterile profunde. Doar de atat si de nimic mai mult. Dar cine sunt eu sa ma identific prin doar spusele celorlalti?
Tocmai ce am citit despre alta EA, nu cea lasata undeva departe, nu tocmai. O alta EA hoata si ea la vremea ei, o EA in spatele unei imagini tremurate, statistici proaste, zambet in general fortat, rol fortat, zambet fortat, imagine schimonisita de efort, o viata luata de la capat de undeva de la mijloc, putin mai jos de mijloc, o a doua tinerete luata parca cu imprumut, „doua numere prea mari, protocol fortat”, o viata franta undeva la mijloc, de la mijloc putin mai sus „existam fara sa ne vedem, gura lumii ne lipise genele cu lipici, degeaba… Doar o evidenta pierduta cu forta in spatele aparentelor”, o pastila, doua pastile, cine sa le mai stie numarul, o viata vazuta tremurat, o viata in cerc, „sa se opreasca odata cercurile, toate cercurile”. Hotia se plateste pana la urma ? Nu mi-a placut niciodata imaginea tremurata, impresia mi se trage de la un simplu zambet, i-am deslusit odata un zambet rautacios – doar aparent rautacios? – si am asezat-o pe raftul „asa nu”. Dar cine sunt eu sa simt dincolo de aparente?
Despre EL nu pot spune nimic. N-as fi crezut niciodata. Dar cine sunt eu sa cred in spatele imaginilor fortate ? Totul e doar un aparent castel de joc de carti, „cine sufla mai tare castiga”.
Am fost intotdeauna de parere ca filmele frantuzesti sunt mult mai aproape de fictiune decat alte filme, cu intrigi parca scoase din romane SF. Ca numarul personajelor este in general intr-o continua crestere, ca fiecare personaj are un numar nelimitat de relatii, stiute, nestiute, oficiale sau oficializate pana la urma, ca pana la sfarsit nu mai intelege nimeni nimic dar totul se termina cu bine. O mare familie fericita. Nenumarati frati vitregi si vizite la sfarsit de saptamana. Un aparent bine.
Odata la fata locului mi-am dovedit ca n-aveam dreptate. Filmele frantuzesti nu-s absolut deloc fictiune. Dar ceea ce e privat ramane privat, indiferent de grosimea aparentelor si imaginea din ce in ce mai tremurata.
Dar cine sunt eu sa va spun toate astea ?
Abisuri 