Autobuzul numarul patru

Autobuzul numărul patru. Doi lei călătoria, nu ştiu exact unde, nu ştiu exact cât, exprim nedumerirea nu tocmai în public.Publicul are urechi mari, clăpăuge, părerea interoghează publicul stârnind interesul. Două babe în floarea vârstei îşi exprimă părerea – nedumerirea îşi pierde ceaţa, se ridică aburul.

Încet-încet.

„Unde vreţi să ajungeţi?”

Le răspund zâmbind, babele cad pe gânduri. Nu-mi răspund din prima, îşi dau cu părerea, o părere, două păreri, ridică sprâncene bătute de timp, privesc peisaje. „Iară plouă” zic eu, babele mă privesc curioase . „De unde sunteţi” ma intreaba, le răspund „sunt doar plecată”. Ele  mă privesc lung, străine de situaţie „fiecare cu situaţia lui”.

Mă bate un moş pe umăr, mirată mă întorc, îl întreb din priviri, îmi răspunde pe o voce groasă, bărbătească „mai bine mergeţi până la capăt şi coborâti la a doua”.  Îi mulţumesc zâmbind neaşteptat, număr staţiile, vreo şase, cu capăt cu tot, privesc peisaje ude, stropi de colo până dincolo, ascult babe întrebând de sănătate alte babe, mă înfrupt din ambianţă, îmi lipsea. Lipsesc de ceva vreme, anumite lucruri nu se schimbă, timpul le îngheaţă starea. Privesc din nou babele, probabil totul e relativ. Relativul meu e legat de vârsta babelor. Repere pentru mulţi perimate. Ascult motorul şi zumzetul babelor, una întreabă de sănătate, alta se caută de mărunţi. Coboară la prima, la piaţă.  De acolo de unde căram pe vremuri gogoşari, kile multe.

Plouă cu stropi laţi, lungi, se apropie capătul, privesc lalele şi număr staţiile, mi se apropie dealul, „numai pante şi cartierul asta” , îmi iau inima în dinţi, înfrunt ploaia, dealul, panta, reperele îşi ţin respiraţie, gâfâi în vârful dealului. Aproape am ajuns …