Colivia


Imi aduc aminte de tine, erai un teatru mic de prin spatele bulevardului, existai inca de pe vremea studentiei, iti apreciam profunzimea actului si puterea mesajelor. Ma asezam stighera pe strapontina oferita in ultimul minut – locurile erau pretioase pe vremea aceea – ma asezam si ma scufundam in fiecare gest al tau, ma scufundam si iti sorbeam cuvintele, senzatiile dintre doua pauze, bine marcatele pauze, iti admiram sensurile, multitudinea de sensuri intre doua pauze, curbura cuvintelor , vibratia contrasensurilor, marcatelor contrasensuri.
Te sorbeam citand printre randuri, descoperindu-ma printre randuri, mirandu-ma printre randuri. Ma scufundam in realitatea ta, evadand din a mea.

Erau vremuri inchise in colivii de aur si eu visam sa-mi iau zborul, nu puteam, strapontina imi aplatiza toate miscarile, ma foiam stinghera din stanga in dreapta scuzandu-mi gestul in soapta si redeveam libera. Dincolo de colivie exista lumea TA.

Tu dadeai sentimente cuvintelor, cele mai banale cuvinte le transformai in senzatii, tu vroiai sa devii un pic din fiecare, sa fii un pic din fiecare, exersai un altruism complet dezinteresat, pleonasm in stare pura erai de parere ca adevarul se ascunde de fapt in spatele unor aparente mai mult sau mai putin involuntare.

Tu incercai sa disipi aparentele, sa le rotunjesti putin unghiurile, sa oferi gandurilor o perspectiva diferita, sa scoti cuiele unul cate unul, sa acoperi gaurile cu posibilitati, multe alte posibilitati.

Tu stiai sa dai sentimente cuvintelor, debarasata de prejudecati, scuturata de sabloane si scurtaturi, tu te transformai in fiecare seara in fiecare dintre noi, cate putin din fiecare iti raspundea tacut cu un simplu zambet « m-am recunoscut », tu erai necunoscutul din fiecare, partea aceea nedefinita intr-o infinita asteptare « sa spuneam odata lucrurile pe nume », tu erai ceea ce fiecare vroia sa devina , buturuga mica, tu erai fanul raspandit pe ulita, revarsarea prea plinului din fiecare, erai infinita posibilitate ascunsa de concesii, tradata de concesii.

Tu puteai sa deschizi usi incuiata cu zeci de lacate, tu erai dublul, erai triplul fiecaruia dintre noi, erai infinitul fiecaruia, cheia orizontului, binoclul care ne permitea sa ne intrezarim altfel, debarasati de ceata si gri, tu erai POSIBILITATEA, evadarea din cotidian, erai o probabilitate tangibila, tu erai o versiune din noi pe care ne-o descopeream in fiecare seara, erai infinitul dincolo de cuvinte, erai dovada tangibila ca exista speranta, ca ceea ce nu mai puteam demult indrazni capata in sfarsit viata.

Tu puteai, tu erai, tu sperai, tu deveneai o parte integranta din fiecare din noi. Tu dainuiai cate un pic in fiecare dintre noi. Tu treceai peste ani odata cu noi, tu nu imbatraneai, tu cresteai odata cu noi. Odata cu trecerea anilor tu ai devenit noi si noi te-am urmat, pas cu pas. Caci…

Avem nevoie de tine sa respiram dincolo de fum, dincolo de fumul gri si ploaia cu zile, cu saptamani si luni, interminabila repetitivitate, avem nevoie de tine sa ne dovedim ca se poate, ca dincolo de esec exista oportunitate, ca dincolo de tristete exista speranta. Aveam de voie de tine ca sa fim, o bucata dintr-un tot intregita cu fragmente din tine, fragmente odata din noi lasate pe margine, victime colaterale ale unor concesii silite, aveam de detasarea ta, de libertatea ta de a percepe lucrurile dincolo de cuvinte, ne-am saturat de cuvinte, numai cuvintele prisosesc, numai cuvintele amagesc, avem nevoie de senzatiile din spatele cuvintele, dincolo de cortina invizibila a virtualului.

Avem nevoie de tine dincolo de noi, continuarea eu-ului dincolo de intrebarile standard cu raspuns la cheie, avem nevoie de tine ca sa indraznim startul, greaua intrecere cu noi insine, tu imboldul – noi tot restul, avem nevoie de tine mai presus de un simplu cuvant, tu fapta-exemplu, tu cale, tu intrebare, nu orice fel de intrebare, noi raspuns, nu orice fel de raspuns.

Sa fii deci cale, dincolo de cortina intrebare, sa fii puzzle, sa fii dans, sa fii strigat de protest, sa ne trezesti sentimente demult adormite sa ne intorci de pe o parte pe alta, niciodata pana la capat niciodata alb niciodat negru, sa ne izbucnesti nebunia apasand nuantele exact cat stii tu de cuviinta, sa ne insotesti nebuniile intr-un dans grotesc, dansul de-a cautarea adevarului in spatele atator aparente, sa ne combini efectele pana la proba contrarie, dans si foc, “Exil in pamantul uitarii” dincolo de ratiune, dincolo de toate, supravietuind pacii calcand peste moravuri de tot felul, sa ne intreci cu noi insine cautandu-ne in adancurile fiintei raspunsuri la intrebari inca nepuse, sa ne rascolesti, sa continui sa ne rascolesti.

Anunțuri

2 gânduri despre „Colivia

  1. Ne suntem colivie, ne suntem scena si ne suntem pe cat de liberi sau de captivi alegem sa fim, pe cat de actori sau de reali. De ce nu chiar spectatori.
    In oricare moment putem alege de care parte a cortinei si daca noi suntem aceia care acopera sau se lasa acoperiti.
    Iar faptul ca alegem pe rand diferite ipostaze e ceea ce ne face mai bogati in perceptii si adevaruri. Nu neaparat si mai fericiti 🙂

    1. Uneori este o captivitate fortata… de diferite imprejurati, mai mult sau mai putin posibil de stapanit. Imi spun ca daca am fost capabili sa evadam din colivia „Epocii de Aur” am putea fi capabili de orice. Insa … Totul are dus si … intors…
      Totul e sa constientizam colivia, de multe ori exista acea complacere in rutina, acel „cel mai simplu ar fi sa nu schimbam nimic” care ne impiedica sa vedem dincolo de gratii sau, si mai rau, sa ignoram pur si simplu ca exista gratii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s