Dincolo de vuietul voit al liniştii, dincolo de impertinenţa socotită a actului, dincolo de pauze şi puncte, dincolo de toate, tăcerea s-a dorit măcar pentru o clipă, infinită. Obosită de vorbe şi gânduri în vrac, întristată de nonşalanţa semnelor, amuzată într-un fel de uşurinţa cu care oamenii pot trece pe lângă alte nonşalanţe de tot felul, incompatibilă cu tendinţele unui prezent demult trecut, învăluită în speranţa unui viitor în faşă, tăcerea s-a aşternut lungă şi mai ales lată şi incapabilă.
Am tăcut preţ de-un infinit redus la tăcere, am tăcut şi am adunat vorbele altor zile nesperând în definitiv mai nimic, speranţa-i voal şi voalul cade. Am tăcut şi m-am regăsit prin vorbele altor zile, nimicuri de umplut paranteze mai tot timpul deschise, am tăcut între cuvintele altor zile, peste spaţiile şi punctele lăsate dinadins cu infinite posibilităţi, am tăcut şi am trecut.
Abisuri 
Eu tac de ceva vreme sau mai bine zis vorbesc…mai rar. Mor de dragul punctelor şi liniilor tale, cum le duci tu în aproape toate postările …
Da, am observat si eu recitind, am avut perioada „verde praz” acum trec prin perioada linii si puncte. Evolutie? Involutie? Nu stiu ce sa zic. De cele mai multe ori tacerea e necesara.
După atâta tăcere, e cazul să treci înapoi între paranteze.Ai atâtea de spus!
Cred ca trebuie sa mai tac putin, sa-mi revin din starea linii si puncte. Prea multe spatii am lasat in urma.
Dacă liniștea e zgomotoasă, atunci de ce războiul n-ar fi mut?! Muzelor, faceți bine și adaptați-vă!
Ca bine zici, sa ne luptam tacand , poate, poate, cine stie ?