Dincolo de vuietul voit al liniştii, dincolo de impertinenţa socotită a actului, dincolo de pauze şi puncte, dincolo de toate, tăcerea s-a dorit măcar pentru o clipă, infinită. Obosită de vorbe şi gânduri în vrac, întristată de nonşalanţa semnelor, amuzată într-un fel de uşurinţa cu care oamenii pot trece pe lângă alte nonşalanţe de tot felul, incompatibilă cu tendinţele unui prezent demult trecut, învăluită în speranţa unui viitor în faşă, tăcerea s-a aşternut lungă şi mai ales lată şi incapabilă.
Am tăcut preţ de-un infinit redus la tăcere, am tăcut şi am adunat vorbele altor zile nesperând în definitiv mai nimic, speranţa-i voal şi voalul cade. Am tăcut şi m-am regăsit prin vorbele altor zile, nimicuri de umplut paranteze mai tot timpul deschise, am tăcut între cuvintele altor zile, peste spaţiile şi punctele lăsate dinadins cu infinite posibilităţi, am tăcut şi am trecut.
Abisuri 
Răspunde-i lui abisurile Anulează răspunsul