Critica


Mă săturasem de mine cea critică – criticasem o bucată pătrată de săpun, o lingură pe post de linguriţă, un şerveţel sistematic lipsă, criticasem până şi poziţia mult prea centrală – fix în faţă portului – şi numărul impar de etage, fix treisprezece, criticasem lipsa de precizie a oamenilor şi relativul distanţelor, criticasem numele dindărătul schelelor şi treapta un pic prea înaltă. Criticasem praful şi trotarele – Bucureştiul de pe timpul facultăţii şi chiar mai rău – , criticasem mândria oamenilor, incapacitatea de a acceptă nevoia de ajutor, criticasem o mulţime de lucruri mărunte, detalii ale unui întreg aproape complet, perfecţiunea completată de detalii.

Mă săturasem de mine cea critică şi luasem o pauză, convenisem de cu seara cu şoferul să facem „turul de recunoaştere tardivă a oraşului” fix înaintea plecării, i-aş fi citat „mai bine mai târziu decât niciodată” dar ghicisem imposibilitatea traducerii în spatele tăcerii involuntare, îl întrebasem dacă apa oceanului e caldă şi nu înţelesese „caldă” îi explicasem c-aş fi vrut să ştiu dacă se poate face baie, înţelesese şi-mi răspunsese „şi da şi nu”. Era fix ce vroiam să ştiu dar cu alte cuvinte.

Priveam ţărmul şi stâncile şi curbele pietrelor şi albul pietrelor şi valurile sparte de pietre şi arcadele şi simţeam critica părăsindu-mă, simţeam zâmbetul podidindu-mă, priveam promenada şi întrebam dacă există plajă „există dar nu aici” mi se răspundea şi apoi urcam la loc cu gândul la aeroport şi după nici cinci minute admiram umbreluţele şi scaunele de sub umbreluţe şi casele cu flori, leandrii şi palmieri, moscheea văzută de departe, moscheea văzută dinspre ţărm, moscheea văzută pur şi simplu, priveam valurile şi nisipul fin şi din nou palmierii şi casele cu flori colorate „aici locuiesc oamenii bogaţi” auzeam explicaţia şi mă trezeam din nou gândind critic, mă trezeam din nou cu gândul la port şi la trotuarele roase de vreme şi la praful periferiilor îmbâcsite de şiruri întregi de maşini, îmi aminteam de măgăruşul acela simpatic gâdilat de o muscă, de nasul lui roşu şi urechile lui lungi, de căruţa plină cu cutii pline – găini albe cu creastă roşie, două pe centimetru pătrat – mă trezeam din nou critică şi întoarsă cu faţa la cearceaf – era un „pat simplu” de dimensiuni remarcabile cu faţa înspre un televizor mic şi un perete gol. Apoi priveam din nou nisipul şi casele cu leandrii şi promenada goală şi urcam din nou cu gândul la aeroport. De-o parte şi alta curgeau frânturi de viaţă, cartierul oamenilor cu bani privea marea de sus şi se termina brsuc într-un giratoriu … La iesirea din giratoriu continuam să număr kilometri după kilometri eram aproape în alt oraş aşa de departe era aeroportul. Apoi ajungeam la aeroport, plăteam mai puţin decât mă aşteptam, mulţumeam zâmbind la rândul meu şi dădeam să intru în aeroportul de la marginea lumii, mă împiedicam insa de-o coadă ordonată şi imi aşteptam rândul, erau multe bagaje şi mulţi copii dar coada avansa mai repede decât mă aşteptam, mă regăseam cu critica în gât şi urmăream panourile, trebuia să urc şi era coadă la lift, acelaşi tip de coadă ordonată cu multe bagaje şi mulţi copii, nu înainta repede erau mulţi de se băgau în faţă, mă enervam puţin dar îmi trecea repede, găseam o scară rulantă şi mă bucurăm că înaintam mai repede ca şi coadă, lăsăm bagajul şi cayuam restaurantul, nu exista, existau doar sandwich-uri cu nume impronunţabile şi cărneturi tipice, mă regăseam din nou critică, înfometată şi critică, îmi dădeam de la inimă şi încercăm un sandwich cu degetul, era aproape ne-mâncabil, ronţăiam puţin puiul afumat cu iz de brânză stricată şi dădeam să arunc restul la gunoi, mă simţeam admonestată din priviri „aici nu se aruncă pâinea la gunoi” şi-mi spuneam că greşisem cu adevărat dar ce era să fac?

Apoi îmi căutăm un loc pe care nu mi-l găseam din prima, era un hol lung şi toate scaunee erau deja luate, mă propteam de un stâlp şi priveam cum trece lumea, cum trece timpul, până se elibera un loc cu faţa la fereastră, mă asezam şi priveam ora, aveam mult de aşteptat cineva mă minţise, nu aşteptasem mult la controlul de securitate, era o zi fără prea multe controale de securitate. Îmi scoteam o carte groasă şi mă lăsăm transpusă printre rânduri până când se forma o altă coadă, la fel de ordonată, multe bagaje şi mulţi copii, nu înainta mai nimeni, era o coadă stătătoare, lumea îşi punea întrebări din ochi, din buze, din semne, nimeni nu anunţa nimic, se presupuneau o groază de lucruri, vreo treizeci de minute bune am tot presupus diverse chestii până când cineva a lansat un zvon cum că avionul nici măcar nu sosise, că degeaba se presupuneu diverse chestii, presupunerile nu-şi aveau rostul atâta vreme cât exista o explicaţie logică. Apoi venea avionul cu o ora întârziere, urcam într-un şir ordonat, erau bagaje multe şi copii mulţi, mă mulţumeam cu locul „dinspre culoar” se putea mult mai rău” şi-mi priveam colegul din stânga înghesuit şi puţin agitat, se descălţase deja, avea nişte şosete negre cu dunguliţe albe, fine.

Mă săturasem de mine cea critică, închideam ochii şi aşteptam să treacă. Şi trecea.

Anunțuri

6 gânduri despre „Critica

      1. Perceptia este relativa, amintiri sau prezent, creierul se alimenteaza fara sa-si puna intrebari. Sunt de parere ca amintirile netezesc calea prezentului. Sunt sigura ca nu toti sunt de parerea mea si multi m-ar considera retrograda Dar fiecare avem un timp in care traim in majoritate, timpul meu e putin decalat, putin in urma prezentului.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s