Nu-mi dădea mâna să mă dau ieftin


Nu-mi dădea mâna să mă dau ieftin, mă împingeau diverşi pe la spate “dă-te şi tu în rând cu lumea, fă şi tu ca şi cum lumea ar fi tu şi ca şi cum şi tu ai putea fi parte din ea” îmi spuneau diverşi inşi, feţe lungi, prelungite, cearcăne adânci, “în rând cu lumea”. Ascultam sunete piţigăiate privind doar ploaia cum cădea, lipicioasă şi udă. Priveam astfaltul gri şi-mi continuam taciturnă, înverşunată, crezul “nu-mi dădea să mă dau ieftin şi nici ieftină” aş fi vrut să mă dau doar la adevărată mea valoare, valoarea “ieşită din fabrică”, valoarea calculată corect, conform formulei, uitasem formula, inşii din jur mă priveau hămesiţi, nici ei nu mai ştiau formula, ei ştiau doar calea, calea o învăţaseră pe de rost “acolo unde toate sunt ca şi scoase din uzina” îmi şopteau inşii de pe margine, glasuri apoase, paşi siguri si duri.


Nu-mi venea să mă dau ieftin, doream să mă dau la adevărata mea valoare, priveam rafturi de oameni ieftini şi buni şi mă întrebăm cât sunt de adevăraţi, cât e minciună şi cât nu e, inşii de pe margine aruncau cu păreri indicându-mi panouri colorate “e scris în litere”, eu luam litera cu literă căutând sensul şi uneori îl găseam, alteori îl căutăm degeaba, inşii insistau “mai încearcă” imi ziceau inşii, valoarea e contextuală, eu priveam om cu om şi cântăream distanţa, “uzina e reperul”, le răspundeam eu înşilor privind în continuare ploaia, inşii îmi arătau calea, eu priveam rafturile, priveam oamenii, oamenii se credeau ieftini, oamenii se credeau buni, eu le dădeam doar parţial dreptate, vroiam să le dovedesc valoarea, fiecăruia în parte şi să le spun “vindeţi-vă la cel mai apropiat preţ cu putinţă dar nu faceţi rabat la voi”, inşii păreau mulţumiţi şi aplaudau, eu priveam rafturile, priveam ploaia şi apoi continuam să măsor oamenii, unul câte unul îşi primeau în schimb propria imagine prin ochii mei, eu le explicam formula şi-i rugam să-ţi schimbe preţul “tu valorezi mai mult” îi spuneam omului din dreapta, omul roşea puţin şi apoi îşi ascundea preţul în spatele raftului, “iar tu, tu nu eşti aşa de bun cum ai dori să crezi” îi spuneam apoi omului din stânga, omul din stânga privea inşii iar inşii priveau la rândul lor omul din stânga. Se puneau de acord din priviri – sau poate nu întotdeauana – şi apoi schimbau omul. Şi tot aşa până am reuşit să uniformizez oamenii, preţurile şi valorile. De atunci nici un om nu se mai vinde ieftin , nici oamenii ieftini şi buni, nici inşii de pe margine. De atunci nu-mi mai vine să mă vând deloc, sunt mult prea bine între atâţia oameni de calitate. De atunci mi se spune “xxx” şi continua să plouă.

P.S. Acesta a fost un articol scris pe post de advertorial. Nu cred că va fi apreciat dar mi-a făcut plăcere să-l scriu. Din categoria „pamflet metaforic” , un nou stil lansat de puţin timp pe blogul dedicat. Ce ne-ar fi viaţa de n-ar fi luată un pic peste picior?

Anunțuri

4 gânduri despre &8222;Nu-mi dădea mâna să mă dau ieftin&8221;

  1. Cumpărare -vânzare, aceiaşi moneda calpă…Crezi că există preţ cu care să fim cumpăraţi sau vânduţi? Faptul că aşa ceva se petrece…este inavuabil, este o blasfemie…Din nefericire o asemenea abordare ne-a excedat şi în profunda iluzie, confuzie în care trăim…a devenit o realitate…ireală.

      1. Cat timp nu sunt sinucigase, contra-sensurile au sens, dar nu ca scop in sine, nu ca placere…ca necesitate.
        NU trebuie sa ne vindem cu NICI un pret…deoarece suntem…INESTIMABILI.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s