Îmi spunea că viaţa e făcută pe măsura viselor şi apoi sorbea din paharul mic, un cilindru aproape perfect, murdărit de ani.
Stătea în faţa mea şi privea absent dincolo de geamul termopan nou, le simţea lipsa ferestrelor chituite „la fiecare Crăciun mai cădea o bucăţică” îmi spunea, ferestrele acelea aveau suflet, bătea vântul prin sufletul lor, cădea ploaia dincolo de ele, în bucătăria cu podele roşii şi gândăci negrii, mari, ferestrele acelea nu mai erau, rămăseseră doar visele răsfirate în grădina încă verde.
Îmi spunea că viaţa e făcută din bucăţi mici, aleatoare, o bucată pe zi în cele mai fericite cazuri, o frântură la cotitura fiecărui vis „ştii” – îmi spunea „uneori nici nu ne dăm seama cât de profund visăm” iar eu, pătrunsă de gânduri, umbră prelungită pe cilindrul aproape cilindu, eu îi dădeam dreptate.
Abisuri 
Prin fereastra cea veche, cu urme de chit, puteai vedea viața, trecută, prezentă, …
În fereastra cea nouă cu geam termopa, nu vezi nici viitor, nici viață, doar urme de treceri de timp, doar urmele trecerilor prin viață, căci nu mai poți auzi și simți cum bate vântul, cum susură ploaia, cum geme lemnul obosit de ger, …
Toate-s vechi si noi sunt toate, si noi ca si toatele, privim cum ne trec visele.
Din toate facem vise
Ca să visăm de toate,
Profund, dacă se poate,
Și nu stele apuse!
Trăit-am murdăria
Anilor ce-au trecut,
Simțim trupul de lut,
Dar sufletu-i văpaie!