De mică i se dăduse de înţeles că lumea este altfel decât pare, că vorbele sunt doar apanajul celor ce le ştiu pătrunde sensul. De mică învăţase să se ascundă de vorbele oamenilor în spatele semnelor, ea dădea doar de înţeles vorbele prin semne şi simboluri, ea nu se folosea de cuvinte, cuvintele stricau semnificaţia semnelor şi alterau simbolurile. Fusese o copilă veşnic răscolită de întrebări în şir indian, îi plăceau de mică şirurile şi şiragurile, învăţase odată să-şi împletească siraguri din ardei uscaţi, ardei roşii şi mulţi, mulţi şi mici înşiraţi anapoda pe un fir de culoare gri, anapoda şi el. Îi plăceau în mod deosebit ardeii si imprecizia formei, se întreba uenori dacă nu cumva se molipsise de la ardei, ardeii şi formele lor imprecise …
Ea îşi ştia întrebările pe de rost, le repetă încăpăţânată până obţinea un răspuns cât de cât compatibil, nu ştergea niciodată întrebările de pe listă, pentru ea nu exista răspunsul perfect, pentru ea existau doar variante de răspunsuri relativ exacte, aproape exacte. Nu putea defini cu precizie exactitudinea, nu-i ataşa nici măcar o formă exactitudinii, pentru ea exactitudinea nu exista, prefera să creadă în gust, prefera să creadă că nimic nu-i bătut în cuie, că există întotdeauna alternative într-o formă sau alta. Ea nu avusese niciodată o formă exactă, o formă a ei definitivă, fusese dintotdeauna o copilă fără formă precisă, o jumătate de franzelă de dimensiuni variabile, un ardei indefinit de culoare roşie. În lipsa unei forme precise, îi plăcea să ia forma oamenilor pe lângă care trecea.
De fiecare dată când trecea, privea oamenii pe furiş, în treacăt, încercând să le pătrundă armura, aroma, fiecare om avea o aromă precisă, ea mirosea a caşcaval afumat, a seară de vară în bătaia focului la poalele Tâmpei, ea se identifica cu bătaia focului şi cu mirosul de fum, ea iubea fumul şi senzaţia de ne-formă a fumului. Analiza fiecare om cu precizia ceasornicarului elveţian, îi plăceau detaliile picante, ar fi vrut să fie şi ea picantă, ea nu era decât fir, fir verde de ceapă, doar puţin peste medie, o îmbucătura de durată maximă, ea privea oamenii în ochi şi încerca să le fure sufletul, oamenii erau atât de diferiţi, unii îşi puneau sufletul pe tavă – ea îl lua şi încerca să-i pătrundă misterul, pe toate părţile, erau suflete care se lăsau manipulate cu uşurinţă dezgolindu-se repede, erau şi suflete altfel, suflete închise cu zeci de lăcată, suflete pentru care ea nu găsea niciodată cheia potrivită.
Aceste suflete le privea neputincioasă şi le abandona. Suflet după suflet. Oamenii erau atât de diferiţi, existau şi oameni care nu-şi lăsau niciodată sufletul la vedere, îl împăturau bine în cinci straturi şi-şi vedeau de ale lor, ea îi lasă să-şi vadă de ale lor spunându-şi că există suflete de nepătruns. Oamenii erau atât de diferiţi, existau oameni care îi cereau sufletul la schimb, ea nu-şi dădea sufletul la schimb, nu, sufletul ei era unic şi fără formă precisă, era un suflet alb, un suflet care lua forma si gustul oamenilor pe lângă care trecea. Sufletul ei era un sandwich, Metaphor Sandwich.
Urmarea aici.
Abisuri 