Cea mai bună pizza am mâncat-o la Las Vegas într-o „galerie comercială” lângă unul dintre cazinouri. Era un decor destrăbălat, oameni, pahare de plastic, platouri de carton, bucăţi începute şi neterminate, mese încărcate cu resturi. Lux şi decadenţă. Şi totuşi pizza era bună, neaşteptat de bună.
Ne era foame şi era târziu, umblasem de nebuni toată ziua. Era cald, da, al naibii de cald. Valea Morţii am (pe) trecut-o într-o maşină albă, închiriată. Erau undeva peste 51° şi nisipul ardea şi munţii ăiă roşii ardeau şi soarele ardea. Ne era frică să nu rămânem acolo, există da, există si frica de a nu rămâne „acolo”, la circa 2 ore distanţă de Vegas. Poate părea ciudat dar lucrurile sunt mult mai altfel decât par.
Când ne-am terminat triunghiul de pizza am jucat pe zece dolari. De mult îmi doream să joc pe zece dolari. I-am pierdut pe toţi, am urcat în cameră, am dat drumul la jacuzzi şi am stins lumina.
Lasă un răspuns