De fapt am un gust uşor amar. Uşor trecut, ofilit de atâtea întrebări fără răspuns. Nu mi-au plăcut niciodată pupăturile înfocate. Nu mi-au plăcut niciodată pupăturile de nici un fel. Adică nici în versuri, nici în proză, nici între linii, nici între spaţii. Nici măcar între puncte.
Să fie de bine? Să fie de rău? Cert este că-mi vine să trântesc, să să-mi văd de viaţa mea doar uşor dată de înţeles. Mă simt bine între două linii, acolo unde există o infinitate de posibilităţi, acolo unde nu există nici zid şi nici piedică. De ce spun toate astea? Pentru că aşa am simţit că trebuie. Ca să iasă, să se ducă, să se termine.
Am picat într-un loc în care nu trebuia să pic, interzisul atrage ca un magnet.Am luat locul şi mi l-am pus în cap. Şi oamenii şi principiile oamenilor tot în cap. Oamenii nu-s croiţi după aceaşi măsură. Eu sunt puţin pe dos cu măsura locului. Cu rezonanţa oamenilor.
Am făcut parte din epsilonul acela nesemnificativ care nu reprezintă decât un epsilon şi mai nesemnificativ. Am fost strivită de impotenţa epsilonului în faţa non-evidenţei. Am fost strivită de loc, de oameni. De inerţia mea de a strânge cu dinţii de repere şi principii. Să-mi fie învăţătură de minte şi să nu mai fac. Să evit locul acela cu oameni cu tot. Cu magnet cu tot.
Aşa să fac.
Abisuri 
Răspunde-i lui Ioana Anulează răspunsul