E greu să trăieşti între două pietre. Uneori doare atât de rău locul încât îţi vine să iei un furtun, să dai drumul la apă şi să laşi apa să-şi facă de cap. Să cureţe frunzele, praful, insectele moarte.
Uneori e atât de strâmt locul încât îţi vine să devii insectă. Să te laşi luat de apă. Să faci pe mortul şi să te duci. Unde o vrea apă să te ducă.
E greu să trăieşti între două pietre. Există acea rezonanţă a pietrelor care-ţi zbârleşte gândurile şi-ţi încreţeşte creierul provocându-l la scenarii imposibile. Creierul tău e un organ ciudat. În spaţiul acela îngust dintre două pietre, creierul tău face şi desface. Sperând, uitând, sperând din nou, uitând de unde şi mai ales de ce. Păstrand doar anumite bucăţi, „bucăţile acelea semnificative”. Creierul tău stă agăţat uneori ore în şir în bucla bucăţilor semnificative amestecând pietrele cu praful cu gândurile cu apa cu timpul cu anii cu speranţele cu începuturile cu sfârsiturile cu tine cu el cu voi. Uneori le amestecă atat de bine încât ai vrea să devii insectă, să te laşi dus de apă. Unde o vrea apă să te ducă.
În acest moment precis ai vrea să lucrezi la spaţii publice şi nimeni nu ştie încă.
Abisuri 
Răspunde-i lui fata veselă Anulează răspunsul