Sting lumina, mă aşez în pat, aranjez perna, pun capul pe pernă, trag plapuma pe cap, întorc capul spre stânga, întorc capul spre dreapta, întorc capul iar spre stânga, aranjez perna, aranjez plapuma, aranjez capul, trag de pernă, trag de plapumă, aprind lumina, trag de mine.
Între o pernă, o plapumă şi-un pat număr oi. O buclă în bucla buclei încurcată rău în iţe, dar ce iţe, căci există ciobani şi ciobani şi ciobanul ăsta pare mai cu moţ. De la atâtea oi i s-o trage căci altă explicaţie mai explicaţie nu s-a găsit. Între o pernă, o plapumă şi-un pat număr oi continui să număr oi, da, multe, multe oi, de nu se mai termina oile. Din obişnuinţa oilor încep sa număr şi oamenii şi trenurile şi staţiile şi, mai ales, orele … Între două ore port conversatii… În genul asta de conversatie în general ştii de unde pleci dar nu ştii niciodata unde ajungi. Aşa şi cu insomnia, te gândeşti că nu vrei să te gândeşti şi ajungi să-ţi aduci aminte de câte şi mai câte. Şi atunci te trec fiorii şi te întorci pe partea cealaltă „sperând că”. Şi tot speri de nebun până când sună ceasul şi atunci îi spui că, „oh, a câta oară” ai sperat degeaba.
Teoria spune să te ridici din pat şi să „ieşi din buclă”. Să nu cauţi cu lumânarea, să atragi doar, „să faci să vină”. Aşa spune teoria. Mie mi-e frică însă de orele alea care trec prea repede şi mi ales de ora „aceea” care sună deşteptarea. Şi pentru că mi-e atât de frică, rămân stana de piatră, prizonieră patului.
(acest articol va urma cursul comentariilor, îmbogăţindu-se)
Abisuri 
Lasă un comentariu