Sunt zile când trebuie și nu poți


Te mănâncă degetele de atâta nescris, ai vrea şi nu poţi, oamenii te bombardează cu întrebări diverse, tu taci şi iei notiţe, antrenându-ţi degetele pe sub masă, în pofida oamenilor, în pofida întrebărilor. Tu trebuie să răspunzi oamenilor, răspunsul face parte din contractul tău cu oamenii. Tu trebuie să fii ceea ce oamenii îşi doresc să vadă, să audă, să simtă. Ai vrea să scrii şi n-ai timp, eşti năpădit de oameni şi de problemele oamenilor. Dacă ar fi după tine, tu ai da oamenii la o parte, unul câte unul ai da tu oamenii la o parte, dacă ar fi după tine, tu ai ignora grilajul metalic dintre tine şi oameni, şi ţi-ai vedea de tine. De tine şi de degete. E atât de egoist să-ţi vezi de tine şi de degete. E atât de egoist şi, totuşi, trebuie. E atât de uman, atât de egoist de uman. Şi totuşi…

Există zile când trebuie şi nu poţi. Există zile în care găseşti grilajele ridicate. Zile în care te trezeşti dinadins cu zece minute mai devreme, zile în care ratezi dinadins cafeaua de dimineaţă. Sunt zile în care faci totul, dinadins, pe dos. Împotriva ta, împotriva degetelor tale. Sunt zile în care nu eşti egoist, nu poţi fi egoist. Există zile în care strângi din dinţi să exişti numai pentru oameni, zile în care te ignori tu, pe tine, cu degete cu tot, aşteptând să se termine ziua, să se ridice grilajul, să-ţi poţi vedea în continuare de tine. De tine şi de degete.

În astfel de zile lumea te consideră inconturnabil, de ne-înlocuit. Lumea te pune pe un piedestal şi te ridică cu tot cu piedestal, sus, sus de tot, tu începi să crezi în piedestalul ăla. Tu ceri lumii să nu te ridice prea sus, prea repede, prea mult. Tu ai rău de înălţime, tu spui lumii că ai rău de înălţime, lumea se face că ascultă, că înţelege răul tău de înălţime. Lumea îţi spune că trece, şi răul şi toate alea. Doar ştii deja că totul trece, ai mai trecut şi tu. Tu crezi lumea pe cuvânt şi devii una cu piedestalul. Tu ai încredere în lume. De ce n-ai avea încredere în lume?

Există zile când te plictiseşti de tot, de oameni, de piedestal, zilele alea când îţi vine să-ţi vezi de degete, doar de degete. Zilele alea când simţi că ai acumulat şi că nu mai poţi, zilele alea când te mănâncă degetele de atâta nescris. Şi atunci îţi vine să cobori de pe piedestal, să re-devii tu, să refuzi, să mai refuzi, să te faci că plouă, că ninge, că oamenii au fost înghiţiți de deşert, de oceane. De praf, de pulbere, de vânt. Şi atunci, atunci când vrei să re-devii tu, oamenilor nu le pasă de tine şi de dorinţe, atunci când vrei să re-devii tu, oamenilor le pasă doar de golul lăsat liber. Tu nu exişti decât prin golurile pe care reuşeşti să le umpli. Tu şi degetele tale, tu şi idealurile tale, tu şi ideile tale preconcepute, despre piedestaluri şi înălţimi, tu, omule, tu exişti atâta vreme cât umpli un gol.

Te mănâncă degetele de atâţia oameni, oamenii sunt imperfecţi, oamenii te inspiră. Oamenii te-au învăţat înălţimea, oamenii ţi-au creat dependenţa de gol. Oamenii ţi-au devenit muza, antrenându-ţi degetele pe sub masă. Oamenii ţi-au dovedit că poţi.

Le eşti recunoscător oamenilor.

Articol apărut în Catchy

5 gânduri despre &8222;Sunt zile când trebuie și nu poți&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s