Ce bine e să-ţi aminteşti. Să devii una cu ce ai fost. Ce bine e să re-fii, să intri în blana ta de „atunci”, să te amăgeşti cu perii aia moi pe pielea aia fină. Fără riduri.
Ce bine e să poţi.
Există zile când vrei, vrei din tot sufletul şi nu iese, există zile când strângi din dinţi şi tot nu iese, zile când se încăpăţânează să tacă, zile când iei o gură de bere, ce ceai, de aer şi iar strângi din dinţi şi tot nu iese, există zile când vrei şi nu poţi. Ieşi pe balcon, te amăgeşti cu soarele, cu florile, cu culorile alea vii, te uiţi la oameni, le miroşi viaţa, le numeri paşii şi le imaginezi ritmul – un om, o floare, o gură de ceai, de bere, de viaţă, un alt om – le ţii minte şi apoi le scrii. Pe toate. Zilele celorlalţi.
Azi e una din ele.
(Haz de necaz)
Lasă un răspuns