Atingeri imposibile


Am luat avionul spre Napoli, vaporul spre Capri, trenul spre Salerno, autobuzul spre Amalfi, autobuzul spre Ravello, autobuzul spre Positano, vaporul spre Salerno, trenul spre Roma şi avionul spre Paris. În rest am încercat să ne pierdem şi am reuşit. De fiecare dată ne găsea cineva, aşa pierduţi şi ne întreba de ce ne-am pierdut. De ce tocmai acolo şi tocmai atunci. Care să ne fie oare scopul pierderii? Noi spuneam de fiecare dată că nu ştim, nu ştiam nici scopul pierderii și nici limba aceea atât de apropiată. Apoi arătam pe hartă: “acolo am fi vrut să fim şi n-a fost să fie” şi oamenii aceia atât de deschişi, atât de prietenoși, atât de ”altfel” , oamenii aceia ne arătau drumul, direcţia şi noi le mulţumeam cu zâmbetul pe buze. Cu fiecare zâmbet deveneam mai aproape de ei, de oamenii aceia. Cu fiecare zâmbet deveneam ca ei.

Oamenii aceia îşi deschideau casa, şi inima, şi sufletul, şi viaţa. Aşa era obiceiul lor, să-şi deschidă ce aveau mai preţios şi să împartă cu ceilalţi. Casele lor aveau curţi interioare înguste pline de rufe agăţate pe sârmă, la uscat. Curţile interioare înguste miroseau frumos, a rufe întinse la soare şi rufele uscate în văzul lumii dădeau o impresie ciudată de “déja vu”. Acea socializare în jurul linguriţei de cafea. Acelaşi scop, doar mijloace diferite.

Ferestrele arătau spre bucătării mici cu masa pusă, aşa era obiceiul oamenilor de acolo, să-şi împartă bucătăriile cu ceilalţi. Noi treceam şi nu îndrăzneam să ne uităm, noi eram făcuţi după alte reguli, transformaţi după regulile altora. Mirosea tot oraşul a rufe întinse la uscat şi noi continuam să ne pierdem. Parcă dinadins să ne pierdem, să ne găsească donna Maria, să ne arate calea şi noi să ne lăsăm duşi de ea, de donna Maria, ţinuţi de mâna că nişte copii pe scările acelea rulante până sus, sus de tot, acolo, la telefericul acela atât de pierdut şi el. Noi treceam şi miroseam acel prezent cu aromă de trecut şi începeam încet-încet să ne regăsim.

Textul integral îl găsiţi aici.

9 thoughts on “Atingeri imposibile

      1. Mă simt flatată. Mulţumesc. Soarele „acela” m-a inspirat. Mi-am cumparat special pentru „astfel de inspiraţii” un carneţel roşu , mic şi relativ scump dar nimic nu contează atunci când simţi că vine el, cheful de scris. Erau prea multe de simţit pentru a le putea păstra numai şi numai pentru mine. Am căscat ochii mari şi m-am impregant cu tot sudul acela de care auzisem atâtea. A fost o experienţă excepţională. Aceea a redescoperirii de sine

  1. Tare fain mai povestesti, aproape ca se simte cum pasesti si cum treci printre curtile in care doar privesti…
    Si da, mi-ai amintit si mie de Marquez… poate aerul cald, poate rufele acelea intinse, poate realismul magic…

    1. Culmea (culmilor) este ca – spre marea mea rusine eu nu l-am citit (inca) pe Marquez… M-au inspirat mirosurile (de rufe proaspat spalate), oamenii, strazile acelea inguste. Probabil de aceea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s